Un studiu despre darul Scripturii de William G. Johnson, Review and Herald
În 1521, Martin Luther declara în fața Dietei de la Worms: „Conștiința mea este făcută captivă de Cuvântul lui Dumnezeu.” Chemat să dea socoteală de învățăturile sale, Luther a declarat că nici papa, nici consiliul bisericesc nu aveau autoritate mai presus de cea deținută de Biblie. Studiul Bibliei, mai cu seamă al cărții Psalmilor, Epistolei către Romani și Galateni, i-a adus Evanghelia în viață. Așa se face că ajuns la Castelul Wartburg, unde se refugiase în urma Dietei de la Worms, Luther a început să traducă Biblia în limba oamenilor simpli.
La aproape 500 de ani după Luther, care este poziția ocupată de biserica romano-catolică vizavi de Scripturi? Și dacă s-a schimbat ceva de atunci, ce anume s-a schimbat și ce anume a rămas la fel?
Un nou document didactic, Darul Scripturii [The Gift of Scripture, Londra: The Catholic Truth Society, 2005] ne oferă sugestii de răspuns. Broșura de 60 de pagini a fost lansată anul trecut, de Conferințele Episcopilor Catolici din Anglia și Wales și, respectiv, Scoția, cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a documentului Dei Verbum, act de mare importanță al Celui de-al doilea Consiliu de la Vatican. Potrivit unei afirmații de pe coperta din spate a documentului, Darul Scripturii urmărește să explice Dei Verbum și alte documente catolice ulterioare: „Ceea ce biserica romano-catolică are de spus în legătură cu Sfintele Scripturi se bazează pe moduri de înțelegere antice, făcând uz totodată de moduri de înțelegere moderne. În Darul Scripturii, „Cuvântul lui Dumnezeu” nu reprezintă strict Scriptura, ci Scriptura și Tradiția, ca o unitate.
Textul Darul Scripturii este redactat într-o engleză clară și accesibilă. Tonul este conciliant și ecumenic. „În acest al treilea mileniu creștin, noi, episcopii din Anglia și Wales și din Scoția, oferim acest nou document didactic cu privire la Biblia pentru catolici, în primul rând, cât și pentru toți cei atrași de Sfintele Scripturi, pentru a se putea angaja în studiul biblic într-o manieră mai profundă și mai rodnică.” (pag. 11). După un Cuvânt înainte și o Introducere, Darul Scripturii continuă, orânduit în 5 secțiuni: Partea I: Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu; Partea a II-a: Înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu; Partea a III-a: Citirea Vechiului Testament; Partea a IV-a: Citirea Noului Testament și Partea a IV-a: Trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.
În întreaga broșură găsim o viziune înaltă despre Biblie și chemarea la studierea, prețuirea și trăirea ei. Luther s-ar fi bucurat mult de toate aceasta. Dată fiind inaccesibilitatea Bibliei în zilele lui, ar fi fost surprins de afirmații ca: „Am redescoperit Biblia ca fiind o comoară de mare preț, veche și mereu nouă. Suntem profund îndatorați celor care și-au dedicat viața pentru a face Biblia mai accesibilă [Este inclus aici și aportul lui Luther?]. Biserica catolică este mândră să coparticipe cu alți creștini la strădania de a da viață Bibliei. Anul aniversar Dei Verbum este o ocazie bună să ne întoarcem din nou la Biblie și să ne aprofundăm înțelegerea și iubirea pentru Scripturi.” (pag. 6).
Însă, trecând peste atare afirmații pretențioase și cercetând ce anume înțeleg episcopii prin studiu biblic, o imagine cu totul deosebită ni se înfățișează:
Metoda urmată în Darul Scripturii: În tot cuprinsul său, documentul juxtapune texte biblice cu documente catolice oficiale, în special Dei Verbum. Pentru Luther, Biblia se detașa, normativ, de toate celelalte scrieri. Exemplu: „Dei Verbum susține că noi în continuu primim „pâinea vieții atât de la masa Cuvântului lui Dumnezeu, cât și de la masa Trupului lui Hristos (Dei Verbum, 21).”
Rolul tradiției: Din nou, în dezacord cu Luther, Scripturile trebuie abordate prin intermediul Tradiției bisericii. „Ne apropiem de Scripturi cu reverență, cerând iluminarea aceluiași Duh care a inspirat scrierea lor. Ne apropiem de Scripturi ca membri ai familiei Bisericii, căutând călăuzirea tradiției vii a învățăturii Bisericii. Suntem din ce în ce mai conștienți de faptul că Scriptura și Tradiția sunt strâns legate, venind din ‚aceeași sursă divină’ (Dei Verbum, 9).” De fapt, Scriptura și Tradiția, afirmă documentul, „constituie singurul depozit sacru al Cuvântului lui Dumnezeu, încredințat Bisericii” și amândouă trebuie „acceptate și onorate cu egală devoțiune și reverență” (pag. 15). Astfel de afirmații comportă două implicații majore. În primul rând, „Cuvântul lui Dumnezeu” nu este Scriptura, ci Scriptura și Tradiția laolaltă. Acesta pare să fie sensul sintagmei „Cuvântul lui Dumnezeu”, în cadrul acestui document. Cele două dețin autoritate egală deoarece, se susține, Tradiția se întemeiază pe Scriptură.
Magisterium: Luther năzuia să pună Biblia în mâinile tuturor pentru ca astfel, omul de la plug să ajungă să o cunoască mai bine decât popii și prelații. Fiecare creștin, în mod individual, trebuia să o citească, să o studieze și singur să decidă să își supună conștiința Cuvântului lui Dumnezeu. Iată, însă, ce spune Darul Scripturii: „Sarcina de asigurare a înțelegerii Cuvântului lui Dumnezeu revine autorității doctrinare a bisericii [Magisterium], episcopilor în uniune cu papa. Datoria lor este de a sluji Cuvântul prin propovăduire, ascultare atentă, protejare conștiincioasă și explicare cu credincioșie (Dei Verbum, 10). Autoritatea doctrinară sau Magisteriumul caută să asigure faptul că noile idei sunt fidele Cuvântului lui Dumnezeu” (pag. 17). În acest aspect deloc marginal, teologia catolică a rămas neschimbată.
Rolul euharistiei: Darul Scripturii înalță euharistia la un rang nestipulat de Scriptură. Acest document doctrinar unifică Scripturile și euharistia: „Cunoaștem foarte bine că Hristos vine ‚în Cuvânt și sacrament ca să ne întărească în sfințenia noastră’ (Roman Missal). Suntem hrăniți prin sacrament, dar și prin Cuvânt. Suntem invitați ‚luați și mâncați’, ‚luați și beți’, dar și ‚luați și citiți’…” (pag. 11). „În euharistie, biserica necurmat ia pâinea vieții și o oferă celor credincioși ‚de la masa Cuvântului lui Dumnezeu și, de asemenea, de la masa trupului lui Hristos’ (Dei Verbum, 21)” (pag. 53).
Selectivitatea Scripturii: Deși Darul Scripturii salută „proliferarea grupurilor de oameni care se adună în jurul Bibliei, pentru a o citi și studia, pentru a medita și a se ruga” (pag. 56), accentul cade pe citirea selectivă a Scripturii. De exemplu, „în cadrul catehizării se vor alege în mod natural acele texte de mare însemnătate în Scriptură, cum ar fi Decalogul și Predica de pe Munte” (pag. 52). Este subliniat rolul Scripturii în liturghie, mesă și alte sacramente, la fel ca și în predici, imnuri și rugăciuni, însă citirea publică a Bibliei, cu importanța oficiului cititorului, este subestimată (pag. 52-56). În toate aceste activități, auzirea Bibliei este legată de biserică, iar nu de individ.
Și atunci ce s-a schimbat în acești 500 de ani? În ceea ce privește rolul bisericii catolice vizavi de Biblie, absolut nimic. Cu cât Roma se schimbă mai mult, cu atât mai aidoma rămâne. Dacă Luther ar învia din morți, ar avea aceleași nemulțumiri.
În încheiere, voi aminti alte câteva aspecte de interes pentru adventiștii de ziua a șaptea. În primul rând, Darul Scripturii continuă să includă apocrifele în alcătuirea Vechiului Testament (pag. 23-24). În al doilea rând, acceptă într-o oarecare măsură abordarea critico-istorică a Bibliei, în dreptul „primelor capitole ale Genesei”: „De-acum este clar că materialul din aceste capitole din Genesa nu pot fi caracterizate drept istorice. Chiar dacă pot conține anumite urme istorice, scopul lor primar este de a furniza învățături religioase (The Jewish People 27-28).” Episcopii acceptă datarea târzie a cărții lui Daniel care se situează la pragul noului Testament” (pag. 32). În ceea ce privește Noul Testament, deși recunoaște faptul că prima Evanghelie scrisă a fost cea după Marcu (pag. 36), Darul Scripturii susține că Evangheliile sunt „patru rapoarte vrednice de încredere din mărturia apostolilor și înțelegerea progresivă a primelor comunități creștine” (pag. 34).
De curând am vizitat locurile centrele Reformațiunii de pe teritoriul Germaniei. Am văzut mănăstirea augustiniană unde, pe când era călugăr, Luther și-a torturat trupul în încercarea futilă de a găsi pacea cu Dumnezeu. Am stat lângă amvonul din biserica din Wittenberg, unde, ca pastor, Luther a rostit mii de predici din Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea am urcat scările până în camera de sus din casa mortuară din Eisleben unde și-a dat suflarea. Adventiștii de ziua a șaptea sunt urmașii lui Luther și noi trebuie, fără compromis, să rămânem la Biblie, ca sursă a doctrinei și regulă de credință și viețuire. Darul credinței nu lasă nici o umbră de îndoială că o atare poziție este la fel necesară în prezent cum a fost și pe vremea marelui reformator.
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
