Iar acum, o runda de aplauze ! – autor Lee Toy Holmes

Iar acum, o runda de aplauze!

de Lee Roy Holmes

Oare este ceva gresit in legatura cu batutul din palme la serviciile divine?
Era intr-o vineri seara, iar eu ma aflam la o adunare de tabara, care se desfasura intr-un cort, ascultand programul muzical dinaintea predicii. Dupa cei peste patruzeci de ani de cand particip la adunarile de tabara adventiste, aceasta experienta imi era deja familiara si placuta. Era bine sa ai partasie cu poporul lui Dumnezeu.
Totusi, de data aceasta urma sa am un soc. Cand primii muzicieni si-au incheiat piesa si au coborat de pe platforma, audienta a aplaudat! Apoi, a aplaudat din nou, dupa urmatoarea piesa si dupa urmatoarea! Era prima data cand asistam la astfel de aplauze si incepusem sa ma simt destul de incomod. Pentru o clipa, chiar mi-am pus sub semnul intrebarii propria orientare. Este Sabat, nu-i asa? Acesta este un serviciu divin, nu-i asa? De ce sunt aplauze?
Pentru ca, de atunci, am mai participat de-a lungul anilor si la alte adunari de tabara si intruniri adventiste, am incercat sa analizez rational si biblic disconfortul meu si am facut un efort de a raspunde la intrebarea: Oare ce este gresit in legatura cu batutul din palme la serviciile divine?

A. O ambianta lumeasca

Din cauza unor asocieri indelungate, aplaudatul a ajuns sa le starneasca multor crestini un simtamant lumesc. Originea lui istorica a fost teatrul, arena sportiva si intrunirile sociale. Patrunderea lui in serviciile divine sfinte ofenseaza sensibilitatea spirituala a acelora care au fost obisnuiti cu aceasta modalitatea de intelegere a lucrurilor. Pentru ei, aplaudatul in timpul serviciilor divine schimba centrul atentiei de pe verticala pe orizontala. El scoate in evidenta omenescul, in timp ce impinge divinul in spatele scenei. Este o anomalie tulburatoare, asemenea ritmurilor muzicii rock la un serviciu al sfintei cine. Face lucrurile sfinte sa ajunga asemenea celor obisnuite.
Aplauzele sunt inca un indiciu al schimbarii conceptiei noastre despre maretia lui Dumnezeu. Noi am reinventat un Dumnezeu care este dupa chipul nostru. Noi Ii spunem lui Dumnezeu cum ar trebui sa fie El. Suveranitatea, atotputernicia si sfintenia Sa au fost inlocuite cu insusiri mai apropiate de cele omenesti. Noul nostru Dumnezeu nu este asa de pretentios cu privire la detalii. Am gresit in trecut, dar acum stim. Ori credem ca stim.
Serviciul religios din sanctuarul izraelit avea scopul de a inspira respectul fata de sfintenia lui Dumnezeu. Fiecare ritual, fiecare unealta folosita erau sfinte. Cand doi tineri preoti aflati sub influenta alcoolului au fost mistuiti de foc la usa tabernacolului, Domnul i-a zis lui Moise: „Voi fi sfintit de cei ce se apropie de Mine, si voi fi proslavit in fata intregului popor”.
Noi ne inchinam aceluiasi Dumnezeu. Bisericile noastre somptuoase, sistemele electronice de sonorizare si instrumentele muzicale nu au micsorat cu nimic sfintenia lui Dumnezeu. Noi trebui sa marim, nu sa scadem deosebirea dintre ce este sfant si ce este nesfant, ce este curat si ce este necurat (vezi Ezechiel 22,26).
Adventistii de ziua a saptea inteleg ca, in incheierea marii lupte, conflictul crucial va fi cu privire la inchinare. Am stiut intotdeauna ca lupta cea mai apriga se va da cu privire la ziua de inchinare, dar acum stim ca aceasta va cuprinde si modalitatea de inchinare. Aplaudatul, asa de nevinovat cum li se pare unora, inseamna a lasa nasul camilei influentei lumesti sa intre in biserica. Strigatul, fluieratul si dansatul inca nu au sosit, dar oare sunt cu mult in urma? Aceia care indraznesc sa atinga muntele vor fi ispititi sa atinga si chivotul.

Coeficientul de amuzament

La colegiul pe care l-am frecventat ca student, in programele pentru amatori era folosit un „masurator de aplauze” pentru a alege castigatorii premiului. Bateam din palme cat puteam de tare ca sa determinam indicatorul sa urce pentru concurentul nostru preferat. Comunitatile „voteaza” acum pentru preferatii lor folosind aplauzele, iar conducatorii ii indemna sa continue, semanand mai mult cu prezentatorii talentati ai spectacolelor de televiziune sau radio.
Am observata ca un cantec „contemporan” insufletit, cantat cu miscari viguroase ale trupului, ochii pe jumatate inchisi, microfonul tinut aproape de buze, poate sa faca „sa se darame casa”, in timp ce un solo la vioara sau clarinet, cantat intr-o atmosfera de catedrala, poate sa primeasca doar un ropot usor de aplauze. Este evident ca majoritatea comunitatilor pot sa ignore cu usurinta munca serioasa si timpul investit pentru a canta bine, ci pur si simplu aplauda lucrurile care le fac sa se simta bine. Aplauzele masoara nivelul de amuzament.
Mesajul transmis in felul acesta muzicienilor este pe de o parte instructiv, pe de alta parte nemilos: Da-ne lucrurile cu care firea noastra pamanteasca s-a obisnuit, sau prestatia ta nu va fi pretuita. In afara de faptul ca prezinta o marturie gresita despre scopul muzicii in inchinare, daca va continua sa se raspandeasca in bisericile noastre, practica aplaudatului in sine va putea sa descurajeze considerabil multi tineri in cultivarea interesului pentru muzica serioasa.
Chiar daca aceasta ar putea fi o consecinta, ea nu este considerentul cel mai important cu privire la aplauzele din cadrul serviciilor noastre divine. Aspectul fundamental consta in intrebarea: Ce incercam sa facem prin aplauze? Sa le aducem laude si adorare interpretilor? Daca este asa, am deturnat scopul inchinarii, si anume, acela de a-I aduce laude si cinste lui Dumnezeu.
Noi suntem obisnuiti sa fim facuti sa ne simtim bine. Casele noastre au ajuns niste centre de amuzament. Automobilele noastre sunt echipate intr-o modalitate asemanatoare pentru a fi siguri ca mintea ne este distrasa fara incetare. Nu este usor sa gasesti „un loc linistit, departe de ritmul rapid, unde Dumnezeu sa iti poata linisti mintea tulburata”. Ar parea logic si de inteles ca biserica sa fie locul acela, si nu un fel de teatru de Sabat.

Muzica ii determina sa aplaude

Asa cum am observat anterior, aparitia aplauzelor energice nu isi are originea in atitudinea: „sunt aici sa fiu facut sa ma simt bine”, pe care o impartasesc participantii la adunare, ci si in alegerea pe care o face interpretii cu privire la muzica. Oamenii aplauda lucrurile pe care le recunosc instinctiv ca fiind „amuzament evanghelic” – termen folosit fara nici o jena de multi dintre cei implicati in „slujirea pastorala prin muzica” din zilele noastre.
Inca mai astept sa aud un grup de inchinatori aplaudand cantecul „The Lord’s Prayer” sau „Just as I Am”, desi nu sunt gata sa exclud posibilitatea aceasta. Sunt bucuros ca multi dintre aplaudatori, in majoritate, par sa aiba un minim de respect pentru lucrurile sfinte. Cred ca putine adunari ar aplauda o interpretare la harpa a cantarii „When I Survey the Wondrous Cross”, asa de amplu si de profanator cum ar aplauda un trio de trompete care ar canta „Do, Lord”.
Se pare ca muzica insasi fie incurajeaza, fie reprima inclinatia de a aplauda. Daca muzica se incheie cu inflorituri si crescendo, emotiile adunarii cresc o data cu ea, iar raspunsul este adesea prin aplauze. O astfel de muzica pur si simplu cerseste aplauze. Incheierile mai linistite ale imnurilor sfinte tind sa lase inchinatorul meditand la solie. Cu alte cuvinte, cu cat muzica reflecta mai indeaproape lucrurile pe care ascultatorii sunt obisnuiti sa le auda in amuzamentele lumesti, cu atat aplauzele sunt mai puternice si, cu cat muzica este mai sfanta, cu atat este mai probabil ca aplauzele sa fie mai „politicoase”, ori absente.

Umbre de penticostalism?

Aplaudatul ca exercitiu religios nu este un fenomen de sine statator. Daca este asa, cel putin este de nedorit sa ramana in felul acesta. Expresiile extatice, leganatul mainilor pe sus si leganatul trupului sunt manifestari caracteristice penticostalismului.
Noi am mai trecut pe acolo. La inceputurile adventismului, gasim mai multe situatii in care unele persoane au mers dincolo de strigate si batut din palme. Acele persoane erau „doborate la pamant” de Duhul si „strapunse de puterea lui Dumnezeu” (Spiritual Gifts, vol.2, p.27.221). Ellen G. White pare chiar sa fi aprobat la data aceea astfel de manifestari. Asadar, iata de ce suntem asa de precauti cu privire la ele in zilele noastre?
Domnul i-a aratat lui Ellen White incotro se indreptau asemenea lucruri si a indrumat-o sa le puna capat. Ea a scris: „Pentru unii, exercitiile religioase inseamna doar cu ceva mai mult decat a petrece un timp placut. Cand traiesc simtaminte extatice, ei cred ca sunt foarte binecuvantati…. Ei cauta starea de euforie, iar daca nu o obtin, presupun ca sunt gresiti, sau ca altcineva este gresit” (Selected Messages, vol.2, p.21).
Nu este de folos sa ne ridicam plini de manie si sa spunem ca nu ar trebui sa-l lasam pe diavolul sa ne fure ceva ce este bun si drept. Este prea tarziu spre a proceda asa. Penticostalismul a castigat o imagine generala de sentimentalism nestapanit. Adventistii de ziua a saptea au facut o alegere istorica de a merge pe calea gandirii calme si a bucuriei linistite, pentru ca lumea sa ne vada ca pe un „popor inteligent, care gandeste si a carui credinta este asezata pe temelie mai sigura decat un balamuc al confuziei” (ibid., p.24).
Aceia care apara aplaudatul afirma ca este nevoie de mai multa libertate si spontaneitate, mai mult „duh” si mai putina rigiditate in adunarile noastre. Ellen White a considerat ca o asemenea abordare a serviciului de inchinare este periculoasa. „In vorbirea noastra, in cantatul nostru si in toate practicile noastre religioase, trebuie sa dam pe fata linistea, demnitatea si o teama evlavioasa, care motiveaza fiecare copil adevarat al lui Dumnezeu. Exista un pericol neincetat de a ingadui sa intre in mijlocul nostru manifestari pe care le-am putea privi ca fiind lucrari ale Duhului Sfant, dar care in realitate sunt roadele unui spirit al fanatismului…. Ma tem de lucrul acesta” (Ibid., p.43). In schimb, Ellen White a aratat intotdeauna ca poporul lui Dumnezeu trebuie sa „inainteze intr-o modalitate organizata si ordonata” (Marturii, vol.1, p.191).

O tratare partinitoare

Chiar daca aplauzele au fost o modalitate acceptabila de a arata aprecierea in bisericile noastre, oare nu sunt o manifestare a partinirii? In majoritatea bisericilor, daca este cineva care ar trebui sa fie apreciat printr-o runda de aplauze, atunci aceasta este instructoarea de la grupa copiilor mici, sau membrii comitetului de la bucatarie, sau profesorii scolii bisericii.
Daca Dumnezeu ar aproba aplaudatul, eu banuiesc ca ar fi pentru sufletul care lupta si care a castigat biruinta asupra unui pacat tulburator, sau cineva care a trecut triumfator printr-o mare incercare a suferintei si pierderii cuiva drag. In asemenea situatii, pot sa-L aud pe Domnul Isus spunand: „Bucurati-va impreuna cu mine, caci mi-am gasit oaia care era pierduta” (Luca 15,6).
Eu cred ca evidentierea oamenilor care apar in fata spre a fi laudati le transmite un mesaj gresit celor care lupta in transee.

Un vin ametitor

Aceasta evidentiere le transmite un mesaj gresit chiar interpretilor insisi. In zecile de situatii in care Ellen White foloseste cuvantul „aplauze”, nu am gasit nici macar una in care sa-l fi folosit intr-un sens pozitiv. Ea vorbeste despre oameni care „doresc cu infocare” aplauzele, despre aceia care „cauta aplauzele celor din jurul lor mult mai staruitor decat cauta aprobarea lui Dumnezeu”, despre unii care „primesc aplauze pentru virtuti pe care nu le au” si despre unii pe care aplauzele ii stimuleaza la fel de mult cum este stimulat „un bautor de un pahar de vin” (Marturii, vol. 2, p.512; vol.3, p.185.186).
Daca nu am avut nici un alt motiv de a ne abtine sa aplaudam in timpul serviciilor divine, nu vom avea nevoie de nici altele. In Biblie si in scrierile lui Ellen White, avem nenumarate avertizari impotriva pericolului de a-i incuraja pe semenii nostri la mandrie si adorare de sine. Chiar si o inghititura sau doua de vin ametitor poate sa duca la dependenta.

Toata lumea aplauda?

Totusi, ce putem sa spunem despre referintele Bibliei? La prima vedere, Biblia pare sa fie de partea celor care sustin aplaudatul. Ea vorbeste despre „copacii de pe camp” care dau din palme de bucurie pentru eliberarea lui Israel (Isaia 55,12) si despre rauri care dau din palme in asteptarea venirii Domnului spre a judeca pamantul (Psalmi 98,8.9). 2 Imparati 11,12 spune ca poporul a aplaudat in timpul ceremoniei de incoronare a imparatului Ioas.
Singura referire la aplaudat in legatura cu un serviciu de inchinare este in Psalmi 47,1.2: „Bateti din palme, toate popoarele! Inaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie! Caci Domnul, Cel Prea Inalt, este infricosat: El este Imparat mare peste tot pamantul”. Mai intai, observam ca Dumnezeu este singurul care primeste aceasta expresie de bucurie exuberanta. In al doilea rand, nici aici, nici in alta parte din Scriptura, nu este un indiciu ca aceasta a fost o trasatura obisnuita a serviciilor de inchinare. In orice caz, putem sa spunem cu siguranta ca aplaudatul nu a intrat in Biserica Adventista de Ziua a Saptea ca un rezultat al unei cercetari cu rugaciune a Bibliei si a scrierilor lui Ellen White. Mai degraba, lucrul acesta s-a intamplat, asemenea multor altora, din „dorinta de a urma modelul altor biserici” (Selected Messages, vol.2, p.18).

Un element care uneste, sau dezbina?

Am observat ca, de obicei, in orice grup se gaseste un numar de persoane care nu aplauda. Aceia care aplauda si aceia care nu aplauda nu se incadreaza intr-o categorie de varsta, sau clasa sociala. Am vazut oameni cu parul alb aplaudand tot asa de puternic precum cei din generatia X, oameni educati care aplauda tot asa de entuziast precum cei fara scoala. De asemenea, am vazut copiii din generatia noua care stau cu bratele incrucisate.
Aplaudatul este unul dintre elementele de inchinare care ne dezbina. Trebuie sa ne unim si sa rezolvam problema cu rugaciune, studiu si multa umilinta. Orice reforma durabila va trebui sa-i cuprinda pe copiii nostri. I-am educat cu credinciosie pe copii in scolile noastre si in Scoala de Sabat, ca sa cante unele cantece „voioase” in care se foloseste batutul ritmic din palme. Probabil, procedand asa, i-am invatat sa gaseasca ritmul si metrica marilor imnuri religioase lipsite de voiosie si plictisitoare.
Preferintele culturale trebuie sa fie lasate deoparte. Daca in conflictul din timpul sfarsitului inchinarea este un aspect crucial, atunci facem o greseala ingrozitoare eschivandu-ne si despicand firul in patru cu privire la deosebirile culturale. Standardul inchinarii noastre este sfintenia lui Dumnezeu.
„Daca toti cei mandri si plini de slava desarta, ale caror inimi doresc cu infocare sa fie aplaudati de oameni si onorati mai presus de semenii lor, ar putea sa estimeze corect valoarea celor mai mari onoruri lumesti in contrast cu valoarea Fiului lui Dumnezeu care a fost respins, dispretuit si scuipat tocmai de aceia pe care a venit sa-i rascumpere, cat de nesemnificativa ar parea toata cinstea pe care o poate acorda omul limitat” (Marturii, vol.4, p.375).

Adventists Affirm – Cu Permisiune
Traducere de: Valentin Rusu