Caci noi n-avem o cetate statatoare
De Benone Burtescu
Aratati-mi si mie, dragi cititori ceva STATATOR. O casa, o cetate, o imparatie, o fiinta. Nimic. Dumnezeu vrea sa ne invete lectia „temporalitatii” pe aceasta lume si desfasoara sub privirile noastre si in noi, vremelnicia a orice si oricine pe pamant. Rand pe rand imaginile popoarelor in istorie au aratat altfel si altfel, desi oamenii au consumat ultimul lor strop de energie sa conserve ceea ce le placea sa devina „statator”. Albumul omenirii rasfoit in clipe de liniste si intelegere arata ca nu avem nimic statator si nici chiar noi nu suntem.
Dorinta de a fi sau de a avea ceva statator este legitima, pentru ca omul a pierdut prin neascultare de Dumnezeu statutul sau vesnic si lucrul mainilor sale a devenit la fel de temporal. El doreste vesnicul pierdut. Construieste o casa si casa se darama. Zideste o cetate si cetatea cade. Pune hotare pentru o tara a lui si hotarele lui dispar. Si porneste sa le faca din nou si din nou si mai statatoare si mai durabile. Uneori cade si el inaintea lor, nu mai apuca sa le vada caderea, dar oricum cad si ele.
Frumos ne invata Biblia. Ea nu ne spune sa nu avem o casa, o cetate, o patrie, o imparatie, ci sa le avem. Mai mult chiar sa le facem noi pentru ca ele nu apar de la sine. Dar ne spune de asemenea sa nu ne amagim cumva ca sunt „statatoare”. Ceea ce avem de invatat este „cautarea” originalelor pierdute, din lectia de nimic statator la tot pasul.
Avem o casa, sau dorim sa avem, este doar sa intelegem prin fragilitatea ei „Casa Tatalui Meu” despre care Domnul spunea ucenicilor sai, in care sa dorim sa locuim, pentru ca El ne-o da noua, se face a noastra, vesnica.
Avem o cetate pe care o iubim, este frumos, dar din lectia trecerii sau pierderii ei din atatea motive, sa invatam s-o cautam pe „cea viitoare” cum zice apostolul Pavel, „cetatea cereasca” asa de bine descrisa in Biblie, cetatea noastra vesnica, statatoare.
Avem o patrie, de nastere sau de adoptie sau si una si alta si din dorul si dragul de ele de a nu le pierde sau de a nu ne pierde ele pe noi, de inteles „patria cereasca”, cautand-o pe toate drumurile vietii noastre sufletesti.
Avem o imparatie si ne mandrim cu ea, dar tronul ei se poate clatina sau ne poate ingropa, deci nu altceva decat sa stim ca „imparatia cerurilor” ne este pregatita si nimeni nu-i va ataca hotarele si niciodata nu va ajunge in ruine.
Si poate cea mai simpla si cea mai edificatoare, este lectia noastra cu noi insine. Cu fiecare zi ce trece noi cautam ce-i din trecut pentru viitor. Ne despartim greu de imaginile noastre trecute si le vrem refacute si daca se poate statornicite. Ne e dor de noi cei de zeci de ani in urma si ne-am vrea la fel peste zeci de ani mereu. Nu suntem statatori si tot cautam. Degeaba. Cu cat ne cautam mai mult cu atat ne gasim mai putin, cu cat vrem sa fim mai statatori cu atat ne dam seama ca suntem mai trecatori si ajungem la Biblie. „Casa pamanteasca a cortului nostru trupesc” de aici, are originalul in cer, „casa de slava”. (2 Corinteni 5, 1)
De ce nu i-a lasat Dumnezeu dupa potop pe fiii oamenilor sa-si cladeasca o cetate „statatoare” – Turnul Babel? Era primejdia de uitat cele vesnice. Si i-a raspandit, fara case, fara cetati, fara tari, fara imparatii, ca sa-si aduca aminte de cele adevarate din cer. Si cand s-au inmultit din nou cetatile si tarile pe pamant, li s-au facut oamenilor documente de „cetatenie” dupa care sa alerge pentru a intelege de fapt „cetatenia cereasca” dupa care sa doreasca. Cetatenia de pe pamant este de „unde esti” temporara, cetatenia din cer este „de unde vei fi” vesnica. Cetatenia de pe pamant te insoteste pana la mormant si mai departe nu. Vazand ca nu e o cetatuie statatoare, incepe cautarea si dorul dupa cea vesnica. Ce lectie divina!
Biblia nu ne invata sa daramam casele, sa ne distrugem cetatile, sa ne tradam imparatiile sau sa ne omoram aceste trupuri pentru cel din cer, ci sa luam aminte ca sunt nestatatoare si mai ales sa nu uitam de cele vesnice pe care Dumnezeu ni le-a promis si ni le va da in curand.
Crestinismul adevarat nu este o abandonare a existentei temporale si a elementelor ei ci este educatia in intelegerea lucrurilor statatoare ale lui Dumnezeu pornind de la cele nestatatoare de pe pamant. Crestinismul frumos nu este anihilarea vietii temporale de pe pamant in favoarea celei din cer ci este exemplificarea prin viata cea trecatoare ca exista una vesnica pe care s-o pretuim cu atat mai mult, facand din aceasta o lectie pentru aceea. Dumnezeu ne pune sa facem casa si cand o vedem cum se darama, sau ni se ia, sau suntem alungati din ea, ne prindem inima de casa din cer. Fugit din tara, izgonit din tara, fara tara pentru a cadea in genunchi strigand dupa tara promisa si rugandu-ne pentru casa trupului de slava cand cortul pamantesc al trupului nostru se deterioreaza. Crestinismul minunat este prefacerea prin credinta in Iisus Hristos a tuturor notiunilor trecatoare in netrecatoare, culminand in vesnicia noastra din moartea Lui pentru noi.
Fiecare la timpul sau. Abraam, mutat de Domnul dintr-un loc in altul, astepta „cetatea care are temelii tari, al carei mester si ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11,10) pentru ca nu avea o cetate de sine statatoare. E randul nostru?
Documentele de cetatenie cereasca sunt gata. Semnate cu sangele Domnului rastignit. Trebuie doar sa mergem sa le ridicam, fiecare pentru el insusi. Oficiul? La cruce. Ceremonia? In genunchi intr-o rugaciune de multumire. Apoi, trecere libera in „CETATEA STATATOARE”.
