"Un singur Dumnezeu" in matematica cereasca

De: Florin Laiu

Ascultă, Israele !

Doctrina creștină despre Trinitate a fost întotdeauna un scandal, atât pentru evrei și musulmani, (fiindcă teologia acestora a devenit mai monoteistă decât a lui Moise și a Profeților !) cât și pentru creștinii raționaliști (fiindcă revelația biblică este suprarațională și paradoxală, iar logica umană este simplistă, procustiană).
Toată discuția începe cu crezul fundamental al mozaismului: ȘÉ™ma‘ IsraĂ“l, Iahwé ĂšlohĂ“nu, Iahwé ’Ă•chad. (Deut 6:4).
Să facem puțină ebraică: ȘÉ™ma‘ IsraĂ“l îmseamnă „ascultă, Israele !” (cu sensul de atențiune!). Iahwé ĂšlohĂ“nu înseamnă „Iahwé este Dumnezeul nostru!”. (Numele Iahwé se pronunță cu accent pe ultima silabă, pe „e”, ca și José, René etc. În nici un caz nu se pronunță cu accent pe prima silabă, ca și cum ar fi Fane, Lache, Marte…).

Dar ce înseamnă Iahwé ’Ă•chad ? Mai întâi, Iahwé este numele sacru prin care Dumnezeul strămoșesc al patriarhilor, care fusese cunoscut până atunci ca Elion (Preaînaltul) sau Șaddai (Preaputernicul), S-a descoperit lui Moise ca fiind Eu Sunt Cel Ce Sunt (Ehyé Așer Ehyé Ex 3:14; Ex 6:3). Este Numele înfricoșat al Dumnezeului Salvator care S-a descoperit lui Moise și care exprimă existența în sine, eternitatea.
Dumnezeu nu apare, nu devine, nu „a fost”, ci El este pur și simplu. Prin aceasta se distinge, în esență, natura divină de cea creată. Creatorul nu poate avea început. Dacă Dumnezeu ar avea un început, indiferent cum ar fi imaginat acel început, El nu ar mai fi Dumnezeu, pentru că existența Lui s-ar datora unei cauze care L-a precedat. Și astfel problema originii s-ar muta la minus infinit, obligându-ne, prin reducere la absurd, să credem în eternitatea naturii divine. Doar în păgânism apar și dispar zeii, se nasc pe căi naturale sau neconvenționale. Chiar nemurirea lor nu este absolută. În relațiile lor cu oamenii, zeii dau naștere la urmași inferiori, ființe care sunt mai mult decât oameni, dar mai puțin decât zei. Când vorbim despre Dumnezeul Bibliei, trebuie să fim în gardă față de „divinitățile” fantastice ale păgânismului.

Este Dumnezeu „singur”?

Cum trebuie să înțelegem însă ultimul cuvânt al crezului fundamental? Care este adevăratul sens al lui’Ă•chad ? Oricine învață să numere evreiește, începe cu ’Ă•chad („unu”). De la acest sens de bază au derivat și altele, dintre care unele nu se asociază cu nume proprii, dar câteva pot fi relevante pentru cazul nostru:
1). „întâi” (Gn 8:5);
2). „una/ca unul/în unitate” (Ex 36:13);
3). „același”/„unul singur [pentru toți]” (Nu 15:16; Mal 2:10);
4). „numai”/„singur” (1Rg 4:19).

Care dintre aceste sensuri a fost intenționat în formula Iahwé ’Ă•chad ? „Iahwé este întâi” e un sens acceptabil teologic, dar acesta se folosește în ebraică doar în datări, când spunem, de exemplu: ziua „întâi” sau „prima” lună. „Iahwé este una” nu se poate spune, fiindcă numai doi sau mai mulți pot fi „una” în sensul de unitate. Sensul nr. 3 este posibil, ca și în Zharia 14:9, unde în context se amintește că toate popoarele se vor închina lui Dumnezeu. Profetul Zaharia este singurul după Moise care repetă formula aceasta în Biblie, dar la timpul viitor: „În ziua aceea Iahwé va fi’Ă•chad și numele Lui ’Ă•chad.”

El vrea să spună că atunci Iahwé va fi unic, că nu va fi altul ca El, că numai El va fi Dumnezeu pentru toate popoarele.
Sensul preferabil este întotdeauna cel dictat de context. Formula deuteronomică „Ascultă Israele….” introduce marile porunci ale Legii, care ne îndatorează să iubim pe Dumnezeu într-un mod unic, total și prioritar. De aceea ni se spune înainte de aceasta, că numai Iahwé este Dumnezeul nostru, că El este unic și nu acceptă pe lângă El zeii altor popoare, sau alte născociri. O traducere standard evreiască (TNK) redă această formulă astfel : ….The LORD is our God, the LORD alone („Domnul” este Dumnezeul nostru – numai „Domnul”).  „Numai Domnul” sau „Domnul singur”, vrea să spună, oare, că Iahwé este singur? Sau, mai degrabă că El singur, – numai El– este Dumnezeu ?

Când 1+1 = 1

În contextul formulei credale deuteronomice nu se discută despre manifestările personale ale lui Dumnezeu ci despre închinarea și iubirea supremă datorată Creatorului, în contrast cu modelul politeist. Pentru cunoașterea „aritmeticii” persoanelor divine, trebuie să vedem ce ne învață același Moise în alte locuri, să vedem cât de „singur”este Dumnezeu.
În Exodul 3, cu ocazia primei descoperiri făcute lui Moise, în vederea eliberării din Egipt, Dumnezeu Îi dezvăluie marelui profet nu numai Numele și planul Său, ci și o parte din taina existenței Sale personale. Moise spune limpede că în rug i S-a arătat „trimisul lui Iahwé”, deci o altă persoană. Este aceasta o ființă special creată pentru a împlini ordine și a transmite mesaje?
Moise nu ne lasă să presupunem. El ne spune că acest mesager ceresc, pe care-l numește mai întâi „solul lui Dumnezeu” este Dumnezeu Însuși, fiindcă poartă același nume cu Cel ce L-a trimis (Iahwé), și El Însuși Se recomandă ca fiind Dumnezeul lui Abraam, Isaac și Iacob, marele Eu Sunt. Moise și Profeții se referă în mod repetat la Dumnezeul lui Israel în acest mod care sfidează orice formă de unitarianism. Marele Eu Sunt nu permite nimănui să vorbească despre „începuturi” sau despre o dumnezeire inferioară. Poziția de mesager, implicând subordonare, nu se poate referi la natura Sa, ci doar la funcție. Iar Biblia ne arată că o subordonare poate avea și alte cauze decât condiția naturală sau obligația. Subordonarea poate fi absolut voluntară, ceea ce noi, oamenii, numai din cauza rebeliunii noastre înnăscute nu putem admite.

Peste veacuri, Cineva egal cu Dumnezeu a putut să renunțe la acest statut, pentru a face un serviciu salvator și exemplar (Flp 2:6-11).
De aici învățăm că Iahwé, ca și Elion, Șaddai etc. sunt nume pământești, de tradiție ebraică ale adevăratului Dumnezeu, dar nici unul din ele nu este nume personal, ci mai degrabă nume „de familie”, dacă putem vorbi astfel, întrucât acesta nu este doar numele lui Dumnezeu care trimite, ci și numele Trimisului special al lui Dumnezeu, care este, de asemenea, Dumnezeu, nu creatură. Noul Testament aplică într-un mod foarte natural numele lui Iahwé Domnului Christos (comparați Ioan 12:41 → Is 6:1+).
Pluralitatea personală a Dumnezeirii pe care o proclamau Moise și Profeții reiese și din uzul foarte rar al pronumelui personal la plural. Când Dumnezeu vorbește despre Sine, El spune de obicei: Eu, Eu Sunt /sunt, numai Eu etc. Chiar și cele mai importante personaje biblice, inclusiv împărații păgâni trufași, care se credeau zei, folosesc în exclusivitate persoana întâi singular. Pluralul de reverență nu se folosea nici măcar la persoana a doua. Respectul se arăta prin adăugarea titlului și printr-o plecăciune, alteori prin vorbire la persoana a treia (e.g. tu, împărate…; Tu, Doamne….; domnul meu / robul tău). Și atunci, ce semnificație are folosirea pluralului doarîn câteva cazuri ? (Gen 1:26; 3:22; 11:7; Is 6:8). Acestea sunt dovezi că Moise și Profeții erau familiarizați cu ideea că Dumnezeul lui Israel nu este o persoană singură, că „Fiul” și „Spiritul” Său au existență distinctă în manifestarea  personală a aceleiași entități eterne. 

Este Fiul Dumnezeu adevărat ?

Pentru orice creștin care recunoaște Biblia ca autoritate supremă în domeniul credinței, răspunsul ar trebui să fie foarte clar, indiferent cât de multe obiecții ar aduce propria noastră rațiune, sprijinindu-se chiar pe texte biblice. Pur și simplu, pentru că acest fapt este afirmat cu claritate de Cuvântul lui Dumnezeu. Acel reprezentant personal al lui Dumnezeu, care a fost trimis să salveze și să călăuzească pe Israel, Acela care este El Însuși Dumnezeu, eternul Eu Sunt, S-a întrupat devenind om în persoana lui Iisus din Nazaret (1 Ioan 4:2). Iisus nu este întruparea unui heruvim sau a unui Dumnezeu derivat, emanat, secundar.
Pavel Îl numește Cel Care este deasupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom 9:5), așa cum este numit și Tatăl, sau Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor (Tit 2:13), care este unic (Is 45:21). Ioan, care în mod special accentuează divinitatea absolută a lui Iisus, Îl numește și el ca pe Tatăl: Dumnezeul adevărat și viața veșnică (1 In 5:20-21;

In 17:3), avertizând, în încheierea epistolei, împotriva oricărei fantasme teologizate. Unit cu natura divină chiar prin conceperea supranaturală, „omul Iisus Christos” este în același timp Dumnezeu adevărat, fiind singurul pământeni care a primit de la Dumnezeu „viața în Sine”, plinătatea dumnezeirii, izvorul nemuririi (In 5:26), și nu acea nemurire dependentă pe care o primesc cei mântuiți. Numai El are cheile morții și ale învierii (Ap 1:17-18; In 11:25), fiindcă El este Dumnezeu, iar Dumnezeu este singurul care are nemurirea (1Tim 6:16).

El Se numește Cel dintâi și Cel din urmă (Ap 1:8.11, 21:6, 22:13), asemenea Tatălui (Is 41:4, 48:12), iar descrierea Sa din Apocalips 1 este o combinație dintre imaginea Celui Vechi de zile din Daniel 7 și a lui Mihail din Daniel 10. Cuvântul atoatecreator era – a fost dintotdeauna –cu Dumnezeu, ca Dumnezeu, una cu Dumnezeu (In 1:1-3). Iar dumnezeirea nu se poate naște, nu poate suferi modificări, nici nu poate muri, după cum ne învață și Spiritul Profeției.
În timp ce Melchisedec trebuie să fi avut un început al zilelor, chiar dacă faptul în sine nu a fost menționat în Scripturi, totuși „Fiul” lui Dumnezeu, ca Realitate în care tipul Melchisedec S-a împlinit, nu are început al zilelor (Ev 7:3), deși ca om are genealogie și istorie. El nu doar era înainte de Abraam, ci El Este înainte de Abraam (In 8:24.58). Deși Fiu, născut în Betleem, El este „din zilele veșniciei” (Mica 5:1), ba chiar Tată Veșnic / Părintele veșniciei, născător al timpului(Is 9:5). În fața maiestății supreme, a realității divine absolute a Domnului Iisus, oricât de necredincioși am fi, nu putem decât să cădem împreună cu Toma la picioarele Lui, copleșiți de dovezi, răspunzând: Domnul meu și Dumnezeul meu ! (In 20:28).

Cine este Dumnezeul Atotputernic?

Am întâlnit credincioși spunând: Iisus este puternic, dar El nu este Dumnezeu Atotputernic. Acesta nu este decât un joc de cuvinte care trădează necunoașterea Scripturii. Domnul Christos a spus: Toată puterea (autoritatea) Mi-a fost dată în cer și pe pământ (Mt 28:18). Cunoașteți o putere mai mare decât aceasta?În Apocalipsă El este numit în mod explicit Cel Atotputernic (1:8). De aceea, Nunta Mielului înseamnă inaugurarea împărăției Celui Atotputernic (Ap 19:6). În Ap 19:15 Îl găsim călcând în picioare „teascul mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu”.
În VT, acest nume este echivalent cu Dumnezeu, Cel Prea Înalt, Iahwé, Domnul, și nu se fac niciodată comparații între puterile lui Dumnezeu și acelea ale Cuvântului sau ale Spiritului Său. În Isaia 9:5, Copilul Mesianic este numit ’Ă’l Ghibbōr (Dumnezeul Puternic/Viteaz), exact așa cum Îl numește Isaia pe Dumnezeu lui Israel (10:21). Chiar și patriarhul Iacov știa secretul acesta. El numea pe „Îngerul (Solul)” mântuitor care i s-a arătat la Betel, ’Ă’l Șaddai (= Dumnezeul Atotputernic, Pantoktrator: Gen 31:11.13; 48:3.16).

Fiul lui Dumnezeu

Domnul Christos este numit Fiu, se spune că a fost „născut din Tatăl mai înainte de toți vecii”, ba încă chiar „singurul-născut din Tatăl” și „întâiul-născut”. Nu înseamnă, oare, aceasta, că are un început?  El are, într-adevăr, mai multe feluri de început, dar, după cum am arătat mai sus, El precede orice început. Christos este Fiul lui Dumnezeu în mai multe sensuri.

• El este Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu al lui Adam (fiu al omului), ca orice om  (Lc 3:23.38).
   
• El este Fiu al lui Dumnezeu, ca titlu mesianic. După cum împărații popoarelor păgâne erau considerați fii ai zeilor lor naționali, și astfel aveau monarhie „de drept divin”, tot astfel fiecare reprezentant al dinastiei davidice, – de la David (prototipul), până la Marele Messía – era Fiu al adevăratului Dumnezeu (Ps 2:6-8; 82:1.6.8; 89:27). Această relație filială era metafora care se folosea până și în relațiile oficiale dintre regii suzerani și regii vasali în Orientul Apropiat antic. Legământul făcut între aceștia îl numea pe regele supus fiu, iar pe suzeran părinte (2S 7:12-14; 1 Cr 28:6; Ps 89:26). În cazul în care era o alianță de parteneriat, regii aliați se numeau între ei frați (1Rg 20:32).
   
• El este Fiu al lui Dumnezeu referitor la natura Sa divină, ceea ce s-a dovedit definitiv prin învierea Sa (Rom 1:4). În tiparele ebraice de exprimare, termenul „ben” (fiu) indică în mod obișnuit un membru al unei categorii: „fiu al lui Adam” (=om), „fiu al neascultării” (=rebel); „fiul al morții” (=pasibil de pedeapsa capitală); „fiul unei sute de ani” (=în vârstă de o sută de ani). În acest limbaj, „fiu de Dumnezeu” ar avea sensul de ființă dumnezeiască, așa cum „ben Adam” nu înseamnă altceva decât ființă omenească. În aceste cazuri, filiația este un mod de a exprima o relație de apartenență și nu implică, în mod necesar, ideea de naștere, emanație, început.
   
• El este Fiu al lui Dumnezeu în sens metaforic, întrucât Și-a asumat voluntar rolul de supus, de „vasal” Tatălui, deși prin natura Sa El Este Marele Dumnezeu și nimeni nu-L putea sili să Se supună. Luându-și acest rol dinainte de facerea lumii, El a devenit exemplul suprem de supunere filială al tuturor îngerilor și oamenilor, nu numai în contrast cu înălțarea de sine a lui Lucifer, ci ca perspectivă la infinit, chiar și după eliminarea oricărei urme a răului (1Cor 15:24-28). Această relație filială nu este cerută de o natură inferioară, nici nu este impusă ca legea unui cuceritor, ci este o metaforă a legământului veșnic (Za 6:13; ebr. sfat de pace), prin care Dumnezeu este Suveranul absolut și autoritatea supremă, dar în același timp, tot El Este, prin A Doua Persoană, exemplul suprem de supunere desăvârșită, iubitoare și încrezătoare.

Cuvintele fiu și tată pot avea fie sens biologic, fie sens figurat. În sens fizic, fiul oricărui tată se naște dintr-o mamă. Numai în sens figurat pot naște și bărbații (Is 26:17-18; Os 13:13). A insista că fiu trebuie să aibă neapărat un sens fizic este mai puțin decât înțelepciune. În cazul lui Dumnezeu, care nu este nici femeie, nici bărbat, ci mai presus de orice comparație – și despre care nici Biblia și nici rațiunea sănătoasă nu ne învață că s-ar putea diviza pe Sine –, a insista asupra „nașterii” din Tatăl într-un sens ontologic ar însemna o blocare a minții în absurd. Poate Dumnezeu să producă în vreun fel pe Cineva asemenea Lui? Este posibil așa-ceva? Chiar faptul că ființa produsă are un început, arată că aceasta nu poate fi Dumnezeu – Ființa fără început și sfârșit.

Născut din Tatăl ?

Și totuși, nu spune Biblia că Fiul este „născut din Tatăl”? Nu, Biblia nu spune acest lucru. Accentul pe o naștere ontologică din Dumnezeu provine din crezul impus de sinoadele ecumenice, care este o cristalizare a unei expresii de disociere de erezia ariană, incorporând în același timp formule de compromis, cum ar fi „singurul născut Fiu al lui Dumnezeu”, „născut din Tatăl înainte de toți vecii”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „născut iar nu făcut”. În realitate, acest accent pus asupra originii derivate a lui Christos dovedește că Părinții niceeni au înțeles greșit ceea ce spune Biblia despre „nașterea” și „filiația” Lui.

În primul rând, faimoasa expresie din Ioan 1:14 („…slava singurului născut din Tatăl”) nu conține în textul grecesc ideea de născut din Tatăl. „Monoghenés” înseamnă „[moștenitor] unic” „singur la părinți”. „Monoghenés” este numită fiica lui Iefta (cf. LXX Jud 11:34) și alte fiice și fii singuri la părinți (Tob 6:11; Lc 8:42; Lc 9:38). Desigur nu înseamnă că se născuseră fără mamă, numai din tată. Chiar și în Versiunea Cornilescu folosită de noi, termenul a fost tradus corect cu referire la Iisus în Ioan 1:18; 3:16; 3:18 ș. a.: singurul Fiu. Așadar, textul nu spune altceva, decât că slava lui Iisus din Nazaret era slava singurului Fiu al lui Dumnezeu: adică a unicului moștenitor, Marele Messía, veșnicul „Fiu” al lui Dumnezeu, imaginea Dumnezeului nevăzut.

Într-adevăr, Biblia se referă la Dumnezeu care zice despre El: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Ps 2:7). Nu înțelegem de ce unii ignoră cuvântul astăzi, care în nici o limbă nu se referă la timpul trecut. Psalmul 2 este cunoscut ca un psalm al încoronării, fiecare rege davidic fiind o prefigurare a Marelui Messía, Fiul lui Dumnezeu. Poetul folosește expresia Te-am născut (=Te-am făcut fiu) în sens figurat, iar aplicațiile figurate pot fi diverse și larg aplicabile – noi suntem de asemenea „născuți din Dumnezeu” (In 1:12-13; 1 In 5:18). În Lc 20:36, Iisus spune că sfinții vor fi ca îngerii, fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Deși este mai dificil de observat legătura dintre înviere și nașterea figurată din Psalmul 2, se știe că apostolii au folosit expresia „astăzi Te-am născut” ca o previziune a învierii lui Christos (FA 13:33), și a întronării Sale (Ev 1:5; 5:5), niciodată pentru originea Sa naturală.

O similară expresie mesianică este și aceea care-L face pe Iisus „Cel întâi-născut”. Folosirea acestei expresii pe lângă cea de mai sus este foarte instructivă. Ambele au sens numai dacă sunt figurate. Dacă preferăm să le înțelegem în sens literal, ele se contrazic. Întâi-născutul presupune că are frați mai tineri, în timp ce singurul născut nu are frați deloc. Titlul de Întâiul-născut aplicat lui Christos este de asemenea figurat, și nu are sens cronologic, nici nu face aluzie la o apariție derivată din Dumnezeu.
Așa cum în antichitate, la evrei și la alte popoare, primul născut moștenea autoritatea părintească și devenea „domnul fraților lui” (Gn 49:26), de unde până mai ieri și prin părțile noastre, fratele mai mare era numit nenea sau bădia, respectat de cei mai mici, tot astfel Întâiul născut este folosit în sens figurat, cu referire la poziție și nu la ordinea nașterii. Adesea Dumnezeu a schimbat ordinea naturală și a dat întâietatea celui de-al doilea sau ultimului, astfel încât devenea întâi-născutul. David n-a fost cel mai mare în familia sa, nici cel mai bătrân dintre regii lumii, dar Dumnezeu îl numește întâiul-născut, suzeranul tuturor monarhilor pământului(Ps 89:20.27). Tot așa este și Iisus întâiul născut, fie că se referă la înviere („Cel întâi-născut din morți”, Col 1:18; Ap 1:5), fie că se referă la zidirea lumii sau a Bisericii (Col 1:15). El este Nenea, El este Domnul fraților Săi, în familia universului. 

„Începutul zidirii lui Dumnezeu”

Folosirea cuvântului început cu referire la Christos, este adesea un factor derutant în traducerile biblice. Pentru orice logică românească, „Christos… începutul zidirii lui Dumnezeu” (Ap 3:14) nu poate însemna altceva decât că Christos ar fi prima acțiune cu care Și-a început Dumnezeu creația. În acest caz, arianismul cel mai pur ar fi corect. Dar înainte de a arăta cum se traduce, să observăm că același Ioan zice că Christos este Primul și Ultimul, Începutul și Sfârșitul (Ap 1:8; 21:6; 22:13), Dacă începutul acesta are sens obișnuit, cronologic, atunci și sfârșitul și ultimul ar avea tot sens obișnuit, cronologic. Și dacă ținem seama că aici Domnul citează din Isaia unde este vorba de singurul Dumnezeu adevărat (41:4.27; 44:6; 48:12), lucrurile se luminează. Oricare ar fi sensul expresiei, este ceva care se aplică în egală măsură Tatălui. Din punct de vedere al traducerii, arché și telos, deși se folosesc cel mai frecvent cu sensul de început și sfârșit (fiindcă acestea sunt noțiuni mai uzuale), ele au sensurile următoare:
arché = început, origine, cauză, temei,principiu, principe, stăpânire;
télos= sfârșit, terminare, concluzie, finalitate, scop, țintă, rezultat, împlinire, răsplată, vamă.
Prin urmare, El este Cauza și Scopul, Originea și Concluzia, Principiul și Finalitatea, Temeiul și Å¢inta. El este originea creației lui Dumnezeu, sau principiul creației, cauza și temeiul creației,adică în El își au toate originea. El este începutul tuturor lucrurilor create, pentru că El le-a creat, și nu pentru că El ar fi prima făptură a Creatorului.

De ce Iisus numește pe Tatăl „Dumnezeul Meu” ?

Într-adevăr, Iisus numește pe Tatăl, Dumnezeul Meu, ca și Dumnezeul vostru, arătând prin aceasta că relația dintre El și Dumnezeu nu era doar aceea de egalitate și familiaritate, ci și aceea de creatură în fața Creatorului, de adorator în fața Divinității. Chiar și după înălțare, Omul Iisus Christos rămâne Exemplul viu și permanent al tuturor, pentru totdeauna (Mc 15:34; In 20:17; Ap 3:12). Domnul Christos a luat nu doar forma și condiția unei ființe create, ci Și-a asumat statutul de creatură, însă în mod paradoxal, fără a scădea ceva din divinitatea Sa absolută.

Acest adevăr are o frumusețe specială. Înțelegând, mai întâi, Cine este Acela care S-a coborât la statutul nostru, începem să înțelegem ceva din ceea ce este Dumnezeu. Privind la măreția și sfințenia incomparabilă a lui Iisus, ne putem întreba: Dacă și Iisus, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Se închină Altuia, Cine este, oare, Acest Dumnezeu, Căruia Însuși Creatorul universului îi prestează omagiu și Îl numește Tatăl Meu și Tatăl vostru, Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru ?  Prin faptul că Dumnezeu ni Se descoperă nu doar ca Tată, ci și ca Fiu; nu doar ca Domn, ci și ca Slujitor, avem o perspectivă mult mai bogată asupra înțelegerii Dumnezeirii. Nici o altă teologie afară de cea biblică nu poate aduce mai multă satisfacție spirituală și chiar intelectuală.

Această perspectivă ne ajută să înțelegem corect toate textele biblice în care Dumnezeu Tatăl este arătat ca fiind mai mare decât Fiul. Iisus a recunoscut atât identitatea Sa cu Dumnezeu, într-un mod care a scandalizat pe evrei (In 10:30-31), cât și faptul că Tatăl este mai mare (In 14:28). Sau, cum avea să spună Pavel, mai târziu, Dumnezeu este Capul lui Christos (1Cor 11:3). Avem nevoie să înțelegem tot mai mult din taina acestei Mărimi care este în același timp Domnul și Slujitorul nostru.

Un singur Domn. un singur Dumnezeu

Exprimarea din Ef 4:5-6 sugerează unora că numai Tatăl este Dumnezeu adevărat, singurul Dumnezeu, în timp ce Iisus ar fi numai Domn. Dar această logică trece mult dincolo de intenția și concepția lui Pavel. Dacă Pavel, care scrisese că Iisus este Dumnezeu binecuvântat în veci, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, ar fi încercat aici să spună dimpotrivă, că Iisus este numai Domnul creației, dar nu Dumnezeu adevărat, atunci ar fi trebuit trimis la reciclare.

Logica lui Pavel aici este alta. Și ca s-o putem înțelege, haideți să punem întrebarea și invers. Este oare și Tatăl, Domn? Nimeni nu se îndoiește! Atunci de ce se trage concluzia că este un singur Domn, Iisus Christos? Vedeți că ne încurcăm în logică atunci când căutăm în text altceva decât a intenționat autorul? El nu urmărește să clarifice disputele trinitariene în acest pasaj, ci subliniază ideea de unitate spirituală  (v. 3), întrucât Biserica alcătuiește un singur trup, cu un singur Spirit, o singură speranță (v. 4), un singur Domn, o singură credință, un singur botez (v. 5), având un singur Dumnezeu și Tată (v. 6);…până vom ajunge toți la unirea credinței (v. 13). În v. 15, ca autoritate și măsură supremă este menționat Christos – Capul. Voia să spună Pavel prin aceasta că Dumnezeu nu este Cap ?

Domn și Dumnezeu sunt termeni folosiți adesea în paralel, cu referire la Divinitate. Poate nu întâmplător a folosit Pavel aici crezul mozaic, în forma în care apare în Septuaginta, unde Numele sacru Iahwé este înlocuit cu Domnul. Acest Domn unic din Efeseni 4 nu este unul inferior lui Dumnezeu, deoarece „Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn (Mc 12:29). Domn și Dumnezeu este Tatăl, Domn și Dumnezeu este și Fiul – întocmai. Nu degeaba, Toma necredinciosul a fost mai credincios decât noi, încât, deși avea ocazia să „pună degetul”, așa cum se lăudase, a renunțat, exclamând cutremurat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”