Sau despre măgărusi, pietre, lacrimi si motociclete
Primăvara anului 31 d.H. Jumătatea celei de-a 69-a săptămâni profetice din Daniel 9.24. Ziua întâi a săptămânii, a Săptămânii Patimilor…
Intrarea triumfală în Ierusalim este un eveniment pe care toti cei patru evanghelisti îl relatează: Ioan priveste acest eveniment în lumina impactului său asupra ucenicilor, Matei subliniază răspunsul multimii, păstrând istorisirea în zona templului pentru a sublinia autoritatea lui Isus asupra iudaismului, Marcu raportează evenimentele în stilul unui povestitor, iar Luca se concentrează asupra stării sufletesti prin care a trecut Mântuitorul.
Isus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în Betfaghe să-I aducă un măgăruș. În orice misiune importantă, Isus a trimis pe ucenici doi câte doi. De obicei, noi ne gândim la sprijinul reciproc, dar un alt motiv ar putea fi rolul martorilor: în caz că misiunea cuiva este respinsă, există un martor care poate confirma acest lucru într-o condamnare…
Din Galileea și până în Betania, la 3 kilometri de Ierusalim, Isus a mers pe jos. Deși tradiția spunea că în Ierusalim trebuie să intri mergând pe jos, acum, pentru ultima porțiune de drum, Isus a vrut să meargă călare. De ce? Care era mesajul pe care vroia să-l transmită? Zaharia profetizase că Împăratul va intra în Sion umil și călare pe mânzul unei măgărițe, cu gânduri de pace (Zaharia 9:9, 10)
Cu ocazia Pastelui veneau iudei din toată tara, precum si din diaspora. Isus a ales momentul în care aproape toti iudeii urmau să se strângă la Ierusalim. Dacă până acum El a interzis orice afirmare a mesianitătii Lui, acum El pare că o încurajează. Motivul? Atentia tuturor trebuia îndreptată asupra Lui. Evenimentele din ultima săptămână trebuiau urmărite de către toti pentru că moartea lui ispăsitoare era pentru toti.
Întreaga procesiune se îndrepta spre Ierusalim, urmând să intre pe poarta dinspre răsărit.
Este foarte posibil ca în aceeași zi, o altă procesiune să fi fost văzută la poarta dinspre apus a orașului. De data aceasta figura cea mai importantă călărea un cal falnic, iar alaiul era format din soldați bine înarmați, cu armuri lustruite. Garda guvernatorului. Asta da etichetă! …Pilat locuia în timpul anului în Cezareea Maritima, pe malul Mediteranei. Cu ocazia Paștelui, însă, garnizoana romană din Ierusalim trebuia întărită, iar guvernatorul Pilat urma să fie prezent la Ierusalim pentru a preîntâmpina orice răscoală posibilă.
Între Ierihon si Ierusalim era o diferentă de nivel de 1000 metri. Era obiceiul ca pe măsură ce peregrinii urcau spre Ierusalim, să cânte fragmente din colecția de psalmi numită Cântările Ascensiunii sau Imnurile Treptelor (Psalm 120 – 134). Acești psalmi evocau dorința fierbinte și bucuria intrării în Cetatea Sfântă și în „Casa lui Dumnezeu”: „Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului!” (Ps 122.1)
Dar „cetatea sfântă” avea și conotații nesfinte. După David, Ierusalimul a devenit centrul unui „sistem de dominație”. Acesta se caracteriza prin opresiune politică, exploatare economică si justificare religioasă. Poporului i se spunea că regele domnește prin drept divin, fiind „fiul lui Dumnezeu”, iar ordinea socială era o reflectare a voinței lui Dumnezeu. Acest tipar îl putem vedea în majoritatea societăților premoderne, agrare, în care religia a fost folosită pentru a legitima poziția celor bogați și puternici pe scara socială.
Ierusalimul era și o concentrare de bogăție. Sub Solomon, Cetatea Sfântă a devenit un tezaur de resurse materiale. Solomon însuși devenise un nou faraon al Egiptului, de data aceasta în Israel.
Mica, un profet din secolul al VIII-lea î.H. întreba: „Care este păcatul lui Iuda?”. Răspunsul său surprinzător are forma unei întrebări retorice: „Nu este Ierusalimul?” (Mica 1:5). Ciudat răspuns: păcatul lui Iuda este o cetate, chiar Cetatea lui Dumnezeu. În versetul 21 și 23 Mica explică: „Ei nu apără pe orfan și cauza văduvei nu este adusă înaintea lor”. Omiterea te „califică” la fel de bine!…
Ierusalimul era și centrul închinării religioase prin serviciile rituale de la templu. Atât mișcarea lui Ioan Botezătorul cât și a lui Isus au avut o nuanță antireligioasă. Ioan Botezătorul predica botezul pentru iertarea păcatelor. Iertarea însă era monopolul templului pentru că se considera că ea nu poate fi obținută decât în urma jertfei adusă la templu. Isus a mers si mai departe oferind iertarea separat de sacrificiul de la templu. (Marcu 2.3-12)
Marea revoltă iudaică din anul 66 d.H. a fost îndreptată atât asupra Romei, cât și asupra colaboratorilor ei: preoții, fariseii și saducheii. Când Zeloții rebeli au pus stăpânire pe templu, ei l-au înlocuit pe marele preot cu un reprezentant al clasei de jos, ales prin tragere la sorți și au ars rapoartele cu datoriile populației sărace. Nu era un singur Templu care avea dreptul să păstreze evidenta datoriilor?… Urmarea acestei revolte a fost că Roma a trimis pe generalul Titus, fiul împăratului Vespasian, să zdrobească rebeliunea. După un asediu îndelungat, în anul 70, Ierusalimul a fost distrus si 600.000 de iudei au fost ucisi…
Să ne întoarcem la Isus care în acea duminică, după prânz, venea călare pe o sa improvizată din hainele trecătorilor. … Ciudată „limuzina” lui Isus! Motorul? Un măgar putere! Viteze? Doar una! Tapiseria? Bumbac cu in în amestec… cu sudoare! Climatizare? Un vânt de primăvară! Le chauffeur? Un mort! …Lazăr ducea măgărusul de dârlog. 12 motociclete de protocol deschideau drumul, scotând zgomote asurzitoare… Mai putin una care era pentru … casare, pentru „prima” de 30 de arginti!… Rabla ajunge mereu în pom!!!… Dacă ati sti cu ce bolid a fost înlocuită!… A făcut de 3 ori turul Anatoliei ajungând până în Rumelia. Campion mondial an de an, si-a pierdut viata în urma unui accident „aranjat” pe circuitul de la Roma! …
Conducătorii călăreau pe măgari în timpuri de pace. Acesta era un semn al serviciului lor umil pentru populație (1 Regi 1:33, 38). Isus venea ca slujitor. În timp de război sau după o victorie în lupte, regele călărea pe un cal. Parcă Isus a mai fixat o întâlnire pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14:4)!? De data aceasta călare pe un cal ?! (Apocalips 19:11)
Este remarcabil faptul că Isus a fost capabil să controleze un animal care nu mai fusese călărit, în mijlocul unei mulțimi agitate. Aceasta era încă o demonstrație a faptului că Mesia era stăpânul naturii. Al doilea Adam! Dacă El poate să calmeze un măgăruș neobișnuit cu poverile, am putea crede că El poate să aducă pacea și poporului Său… Fals! Măgărusul si-a recunoscut stăpânul, dar un popor întreg nu si-a cunoscut împăratul.
Anul trecut am avut ocazia să gust un mix unic: peisaje din cantonul Vaud, admirate de pe saua unui BMW 1200RT. În curbe încercam să mă înclin împreună cu vărul sotiei, care conducea „fiara”, dar trebuia să mă țin și de șaua motocicletei. Fără să vreau mă împingeam cu mâinile în mânerul de sprijin, iar ruda mea simțea mereu că opun rezistență. A fost o situație frustrantă pentru amândoi, pentru că deși doream să mă las condus, instinctul meu de conservare mă făcea să stau crispat, lucru care îl incomoda pe conducătorul motocicletei. Isus, călare pe un măgăruș care nu era obișnuit cu poverile, și mai ales cu o povară mișcătoare care are voință proprie, ar fi putut fi într-o situatie la fel de dificilă. Însă El a putut controla acest animal nedresat, dar nu a putut stăpâni un popor instruit, informat și destinat să fie condus de Dumnezeu spre cel mai înalt și nobil rol: de preot pentru toate popoarele!…
Utilizarea unui măgăruș care nu a mai fost folosit anterior avea și o semnificație religioasă. Ea indică un scop sacru (Numeri 19:2; Deuteronom 21:3; 1 Samuel 6:7; 2 Samuel 6:3), fiind și un semn al regalității: în Geneza 49:10 – 11, Iacov prezice că Iuda va fi conducător în Israel până când va veni Shilo, dătătorul odihnei, iar prosperitatea lui va fi atât de mare încât măgarul și mânzul lui, vor fi legați de butucul viței cele mai nobile, ca de un lemn obișnuit. Cine ar mai lega 2 măgari de o vie cu struguri?…
Obiceiul numit „angaria” poate explica această situatie. O persoană religioasă importantă putea să ceară împrumut un animal de transport pentru o perioadă de timp. Atunci când ucenicii sunt întrebați de ce dezleagă măgărușul, ei trebuiau să spună că Domnul are nevoie de el. Fiul lui Dumnezeu, Creatorul și proprietarul tuturor lucrurilor cere cu împrumut ceea ce era de drept al Lui!…
Isus are nevoi… Isus are nevoie de niste purtători de poveri. Când Isus are nevoie de ceva sau de cineva, răspunsul potrivit este supunerea dreptului nostru de proprietate. Fără viata care ne vine de la El, nu am avea nimic de dat! Gestul aruncării hainelor în calea măgărusului era un gest de supunere fată de un rege (2 Regi 9:13). Si hainele erau cele de sărbătoare, nu cele pentru Haiti!…
Pe creasta Muntelui Măslinilor, în aclamațiile mulțimii, Isus se oprește și pe fața Sa se așterne o umbră. Printre lacrimi El spune: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori nu am vrut să strâng pe copiii tăi așa cum găina își adună puii sub aripi, dar nu ați vrut!” (Matei 23:37). Acesta este un indiciu al faptului că El a fost în Ierusalim de mai multe ori, dar de fiecare dată El a fost primit cu răceală. Imaginați-vă că vă duceți cu ajutoare într-o țară înfometată și nimeni nu are încredere în conservele dumneavoastră, iar tirul cu mâncare rămâne nedescărcat. Sau că intrați într-o închisoare cu actele de gratiere în mână și nimeni nu crede că acestea nu sunt false. Sau imaginați-vă că într-o populație analfabetă vine un învățător gata să-i învețe pe oameni, gratis, iar oamenii preferă să stea degeaba decât să învețe să citească. Ba mai mult, tirul a fost distrus, șoferul a fost bătut, eliberatorul a fost privat de libertate, iar învățătorul a fost înjurat și batjocorit, iar abecedarele au fost folosite ca hârtie de împachetat… Misiunea lui Isus era aceea de a oferi har, dar viziunea Sa profetică pe care a evocat-o pe vârful Muntelui Măslinilor a fost despre o judecată: a templului, a cetății și a poporului în întregime. Contrastul este între pace și dreptate!
Multimea de la templu a uitat de jertfa de seară si a plecat să-L întâmpine pe Mesia. Ea era formată din peregrini veniti din toate părtile, cu ocazia Pastelui. Acestia erau cei care s-au alăturat multimii ucenicilor si l-au aclamat pe Isus. Locuitorii Ierusalimului tac. Ucenicii galileeni aclamă pe Mesia. Mai marii natiunii asteptau un împărat, dar nu un împărat care aduce pace în suflet, ci unul care eliberează de jugul roman. Ei doreau un Mesia politic. Isus însă era un eliberator pentru toate vremurile. Contemporanii Săi nu puteau vedea dincolo de ocupatia romană, dar Isus vedea nevoia unei lumi tinută în captivitate de păcat. Grija Sa principală nu era eliberarea de un jug străin, ci eliberarea de noi însine. Dumnezeu refuza cu ocazia aceea să fie o divinitate locală, un fel de idol de-al casei sau al satului.
Orbul din Ierihon care abia fusese vindecat, a văzut adevărata identitate a lui Isus. Conducătorii si locuitorii Ierusalimului însă, au fost orbi fată de natura si misiunea lui Isus. Un alt contrast este între multimea care acum îl aclamă, iar peste cinci zile strigă: ”Răstigneste-L”. Cu exceptia celor ce au fost vindecati sau înviati de El. Sper!…
Conducătorii iudei I-au cerut lui Isus să-si linistească ucenicii. Isus răspunde: ”Dacă acestia tac, pietrele vor striga”. Creatiunea fără minte ar sti ce să strige! Conducătorii spirituali nu stiu ce se întâmplă si nu înteleg. Ei sunt bolovanii.
Imaginati-vă un stadion în picioare cântând imnul echipei favorite. Cine-i poate opri pe fanii tatuati, înarmati cu talăngi, goarne si tobe? Unul singur!… Ajungând pe creasta Muntelui Măslinilor, în locul în care se deschidea panorama cetătii, Isus izbucneste într-un plâns înfundat pentru orasul păcii care nu a cunoscut lucrurile care puteau să-i aducă pacea. „Stadionul” amuteste. Uralele se sting ca artificiile. Bucuria este amestecată cu plânsul. Oare unde am mai gustat acest cocktail exotic? 22-23 octombrie 1844 (Apoc. 10:10)? Crâmpei de istorie adventă…
După ce multimea se risipeste, dezamăgită că încoronarea s-a anulat, „ Isus a intrat în Ierusalim si S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat La Betania cu cei doisprezece.” (Marcu 11.11). După dulce si amar, nu trebuia să vină judecata de cercetare? (Daniel 8:13, 14; 7:10, Apoc. 14:7). Încă o seară si o dimineată, „apoi sfântul Locas va fi curătit”!! (Marcu 11.12, 15)… Dar istoria nu s-a terminat aici (Apoc. 10:11, Matei 28:19, 20). Noi suntem istoria!…
De ce este intrarea în Ierusalim un episod atât de semnificativ? În primul rând ea este o declarație făcută iudeilor și întregii lumi că Isus este Cel promis, Cel trimis de Dumnezeu, Alesul, Unsul – Mesia. În al doilea rând, episodul ne oferă o perspectivă zguduitoare în sufletul lui Isus. El nu a fost un kamikaze programat să se jertfească la un moment dat. El a fost conditionat de un alt lucru: iubirea pentru planeta răzvrătită. O iubire pură, ancestrală, părintească, de dinainte de conceptie. Cu mult înainte!… În al treilea rând, această întâmplare ne oferă o imagine crudă a inimii noastre bolnave… Cum poti să urăsti atât de mult pe donatorul inimii tale? …
Sau poate ne trebuia un transplant de suflet?
Dr. Dinu Costin
• Notele autorului
o pentru rândurile italice nu pot oferi bibliografie
o 2 titluri cred că sunt mai bune decât unul. Primul este cel clasic formulat într-un fel care te opreste. Al doilea este ptr tineri, de fapt un amestec de clasic si tineresc, în care fiecare substantiv din acea enumerare reprezintă un grup de participanti la eveniment: magarusul – lumea animală supusă si simbolică ptr calitatile de sfintenie si regalitate ale lui Isus; pietrele – lumea naturală care ocupa linia a doua , de rezervă în caz ca ucenicii si cei vindecati taceau si prin extensie fortata reprezinta pe cei care tac: conducatorii evrei, locuitorii Ierusalimului si oportunistii care desi strigau acum „Osana”, peste cateva zile urmau sa strige „Rastigneste-L”, lacrimile – sufletul Domnului spre sfarsitul misiunii contempland rezultatele partiale ale investitiei Sale de risc maxim si in final motocicletele – ucenicii care insoteau, aclamau si … visau cel mai tare ne-visul Domnului.
o In alta ordine de idei, trimiterile la istoria adventa nu cred ca sunt chiar atat de conjuncturale sau speculative, desi aceasta aplicatie nu am mai gasit-o la niciun comentator. Posibil ca valoarea articolului sa constea tocmai in aceasta originalitate Intr-o dimineata pur si simplu m-am sculat cu aceasta idee despre experienta din 23 oct 1844 – acel dulce si amar sugerat de carticica din Apoc cap 10 aplicata la amestecul de bucurie generala cu lacrimile Domnului, precum si despre judecata de cercetare din aceeasi seara de duminica, urmata de curatirea templului de a doua zi, asa ca pentru inspiratie nu-ti poti asuma deloc merite (cum ai putea, dar nu se recomanda, pentru transpiratie). O curatire a templului efectiva facuta de Insusi Marele Preot, ar fi trebuit sa retina atentia istoricilor adventisti si sa se faca o trimitere la evenimentele care au urmat datei de 23 oct 1844. Este atat de simplu si evident incat ar fi trebuit ca evenimentele din ultima saptamana a Domnului sa fi fost „exploatate” – in sensul de exploatare a unei mine de aur – in folosul doctrinei advente, chiar daca baza biblica solida se afla in Dan 8.14 si Apoc 14 (era sa zic cu 8 ca o imagine in oglinda a numerelor din Daniel, dar este cu v. 7). Avand insa in vedere ca Biblia este scrisa pe un calapod literar de paralelism mai mult de idei decat de cuvinte, nu vad de ce aceste analogii intre istoria lui Isus si istoria poporului Sau din timpul sfarsitului nu ar fi valide. Sper sa prind ziua in care vom vedea mult mai mult, nu in ceata cum vedem acum . Ideea de baza desprinsa din Saptamana Patimilor este ca o cercetare si o curatire sunt esentiale inainte de o cruce prin care unii vor fi salvati, iar altii vor fi condamnati. Cand observatiile sufletului nu vin in contradictie cu cele ale ratiunii inspirate, nu vad de ce nu ar putea fi evocate, afisand eticheta corecta de pe aceata marfa: argumente de calitatea a doua. Bine-inteles ca exista si un pericol al alegorizarii, dar cred ca Origen nu are niciun amestec aici.
– se poate adauga expresia „Noi suntem istoria” in pasajul de la sfarsit : „Dar istoria nu s-a terminat aici (Apoc. 10:11, Matei 28:19, 20). Noi suntem istoria!… intrucat profetia din Apoc 10.11 face trimitere la nasterea poporului advent.
