În divorț cu idealul medieval al datoriei, epoca modernă a făcut din fericirea personală ținta supremă. Din perspectiva umanistă, cea mai bună societate era cea care asigura „fericirea maximă pentru cel mai mare număr de oameni.” În mod tumultos, secolul XX s-a străduit s-o traducă în fapt prin mari reforme. Conceptul de ajutor social, odată cu marea criză economică din SUA (1929-1934), a devenit „politică de stat”. De atunci încoace, guvernele au ridicat continuu nivelul bunăstării. Acesta este cadru în care, ca din senin, au detonat concluziile șocante ale unor emisiuni BBC de la inceputul lunii mai, a.c.: “Bunăstarea Occidentului n-a reușit să-i facă pe oameni mai fericiți.”
“Nu banii aduc fericirea, ci numărul lor.”
Această butadă, un ideal pentru omul cu ambiții mari, a fost pusă adeseori sub un persistent semne de întrebare. Motivele nu lipsesc: prin noiembrie 1997, revista americană Economic Journal a dat publicității concluzia surprinzătoare a unui sondaj realizat de în Statele Unite si în alte 12 țări din UE: “Banii pot cumpăra fericirea, dar durata acestei fericiri este mică și (satistic) nesemnificativă.” Conform aceluiași studiu (Economics and Happiness), A. Oswald estimează că doar 1.500 $ pe lună pe lângă cheltuielile utilitare (casă, masă, îmbrăcăminte…) sunt suficienți ca să asigure satisfacția vieții, în condițiile standardelor occidentale. În paralel, cercetările dr. R.J.Rummel (Democratic, Peace and Happiness, 2005) au condus la o concluzie cvasi-identică. Atunci, de ce totuși “goana după aur”?
Românii și bananele
În mod tradițional, oamenii înțeleg fericirea ca plăcerea ce însoțește satisfacerea nevoilor primare. Altfel zis, fericirea n-ar fi decât o “secreție” a instinctelor. Practica vieții însă ne contrazice: nu tot ce provoacă plăcerea aduce și fericire. Și apoi, dacă plăcerile sunt trecătoare, la fel stau lucrurile și cu fericirea – concluzie cam greu de digerat. În fața acestui blocaj, hedoniștii propun următoarea corecție: fericirea nu este doar o plăcere, ci o succesiune de plăceri pe termen lung.
Când o problemă e pusă greșit, soluțiile, oricare ar fi ele, n-aduc decât necazuri și mai mari: dacă satisfacția ar fi continuă (cum sugerează hedoniștii), atunci în mod automat, percepția plăcerii se atenuează în timp, sfârșind într-o sublimă ne-simțire. Este un truism banal faptul că satisfacția nu apare decât ca o replică a nevoii care o provoacă (vezi cuplul foame-sațietate). Așadar, repetarea aceleiași plăceri declanșează mecanismele adaptative care devalorizează continuu plăcerea în sine. Este, cu alte cuvinte, cam ceea ce s-a întâmplat cu bananele în România post-decembristă: de la o consumare exacerbată – la lehamite.
Ca să prindem sensul corect al fericirii, trebuie să începem cu identificarea corectă a categoriilor de nevoi. În mare, există nevoi organice (hrană, adăpost, sex), nevoi sociale (apartenență, acceptare, apreciere) și nevoia realizării de sine (controlul asupra vieții personale și împlinirea scopului de a fi). Satisfacerea nevoilor organice (numită de obicei „satisfacerea vieții”) nu împlinește în vreun fel celelelte nevoi, cum spunea și Richard Layard în volumul Hapiness – lessons from a new science (2005): „Satisfacția vieții nu este fericire. Măsurarea gradului de satisfacție nu este un mod de determinare a fericirii, pentru că fericirea nu este o funcție biologică (…).” Dacă nevoile de ordin material depind într-o măsură de buget, pentru nevoile de natură spirituală, bugetul este cu totul neputincios.
„Fericiți… câștigătorii la Loto” ?
Unul din studiile cele mai provocatoare privind natura fericirii a fost publicat în Journal of Personality and Social Psychology (1978), sub titlul Câștigătorii loteriilor și victimele accidentelor: Fericirea este relativă. Două grupuri de studiu aflate la antipozi pe scara „noroc-nenorocire” au constituit obiectul cercetării. În primul grup erau 22 de câștigători la Loto. În al doilea grup – 18 victime paralizate pe urma unor accidente grave. Iar în paralel, alte 22 de persoane obișnuite au servit ca grup de control. Concluziile te surprind:
– Câștigătorii, în general, nu erau mai fericiți decât cei care nu jucau la loterie (grupul de control). Pentru ei, “bucuriile zilnice” se situau la un nivel mult mai coborât frață de grupul de control: milioanele reușiseră să umbrească toate celelalte mici evenimente care fac viața frumoasă.
– Gradul de fericire al victimelor accidentelor era mai coborât decât cel al câștigătorilor, cum și era de așteptat. Dar, în mod surprinzător, era semnificativ deasupra nivelului mediu.
– În schimb, cei care câștigaseră milioanele la Loto erau consumați de dilema utilizării acestora, fapt ce le reducea și bucuria, și capacitatea de a le gestiona.
Rezultatul cercetării sună astfel: Fericirea este subiectivă și independentă de condițiile obiective.
Paradoxul fericirii
Oricât de ciudată, concluzia de mai sus rezonează cu tot ce a reușit să adune „mintea din urmă” a sutelor de generații. Îmi amintesc de o veche poveste germană, în care fiul unui împărat, în dorul fericirii, a pornit în lume. Conform rețetei secrete a fericirii, trebuia să găsească un om fericit, să-i cumpere cămașa și s-o îmbrace. A reușit în fine să găsească fericitul în persoana unui țăran voios ce ara în urma unei gloabe. Și – când să-i ceară cămașa – țăranul n-avea nici una…
Editorul revistei sud-coreene JoongAng Daily, Bae Myung-bok, scria (în dec. 2005): ”De fiecare dată când călătoresc în străinătate mă izbește simțământul că posesiunile materiale nu sunt proporționale cu fericirea. Când mă gândesc la PIB (Produsul Intern Brut), americanii ar trebui să fie de zeci de ori mai fericiți decât vietnamezii, fapt deloc adevărat. Ba dimpotrivă, americanii par să aibă o viață mai grea și să trăiască în mai puțin confort”.
Statisticile la care făcea referință arată că „indexul fericirii” din Venezuela (87%) este superior Marii Britanii și Belgiei (86%); că Filipinele (85%) se situează deasupra SUA (84%), Franței, Austriei (81%) și Canadei (75%); că acesta este mai înalt în Bangladeș (70%) decât în Spania (68%), Italia (64%), Portugalia (48%), Ungaria (46%), Slovenia (32%), Croația (31%). Cât despre România (23 %), ea se situează în sfertul de jos al scalei, alături de Armenia (14%), Rusia, Ucraina, Moldova și Bulgaria (între 2% – 0). E limpede. „Banii nu sunt totul”, spunea Tony Blair. „În trecut, guvernanții au măsurat succesul doar prin creșterea PIB-ului. Dar îmbunătățirea nivelului de trai se referă la mai mult decât creșterea economică… Ar trebui să ne gândim nu numai la ce să facem ca să punem bani în buzunarele oamenilor, ci la ce să facem ca să punem bucurie în inima lor”.
Mai mult decât „tot aurul din lume”
Încet-încet, lumea își vine în fire din himera modernismului. Vechiul adagiu, după care „Fericirea este întotdeauna un produs secundar ce survine în urma cultivării valorilor spirituale” câștigă o nouă prețuire. În studiul The Happiness Formula, Ed Diener, co-editorul lui Journal of Happiness Studies, afirmă că nu există o singură cheie a fericirii, ci un set de trei ingrediente de ordin spiritual:
1. Familia și prietenia.
Statistica demonstrează că cei căsătoriți sunt mai fericiți decât burlacii – indiferent de cultură, vârstă și venit. Căsătoria are un efect pozitiv mai pregnant în cazul bărbaților decât în cel al femeilor: le adaugă un plus de cca. 7 ani de viață bărbaților, față de 4 ani femeilor.
Cu cât relațiile interumane sunt mai cuprinzătoare și mai adânci, cu atât mai profundă este fericirea. Prietenia stimulează fericirea mult mai mult decât o pot face veniturile financiare. Diferența gradului de fericire dintre cei înconjurați de iubire și cei lipsiți de ea este mult mai mare decât diferența nivelului fericirii dintre bogați și săraci. Și, pentru că omul este o ființă psiho-somatică, înainte de a fi somato-psihică, s-a demonstrat că relațiile umane fericite întăresc imunitatea și inhibă acțiunile microbiene.
2. Un sens în viață, un crez
Pentru a fi fericit este absolut necesar să fii angajat în ceva mai măreț decât tine însuți: religie, spiritualitate… Cu ani în urmă, The Sunday Times a trimis un chestionar la o sută de personalități notabile cu întrebarea: „Dacă ai fi condamnat la trei ani închisoare și ți s-ar da voie să iei doar trei cărți cu tine, pe care le-ai lua, în ordinea importanței.” Ei bine: 98 din 100 au pus pe locul I Biblia. Rezultatul e contrariant, știind că majoritatea erau persoane fără apartenență confesională.
3. Ţinte orientate spre valori perene
Fericirea autentică este condiționată de valorile în care credem și cărora le dedicăm energia noastră. Într-o ediție din mai 2005, același The Sunday Times publica un articol în care erau date câteva remedii pentru cei nefericiți, printre care, implicarea în proiecte de voluntariat. Fericirea este direct proporțională cu binele pe care un om este dispus să-l facă pentru semenii săi.
Å¢ignalul din Bhutan
În anul 1972, tânărul rege al regatului Bhutan din Himalaya, Jigme Singye Wangchuck, recent întors de la studii, își anunța programul de guvernare printr-o sintagmă originală: “Fericirea Internă Brută” (FIB) – o replică adusă PIB-ul occidental. Plecând de la concepția că fericirea este scopul ultim al vieții, și decis să păstreze natura și cultura unică din Bhutan, regele a impus limitarea investiției de capital străin, a comerțului extern, a mass mediei și a turismului. FIB-ul se baza pe conceptul că bunăstarea se realizează doar atunci când progresul spiritual însoțește dezvoltarea materială. Ca atare, Bhutanul a interzis o mulțime de canale TV, printre care MTV-ul și cele sporturile extreme. A interzis publicitatea stradală. A interzis până și pungile de plastic. Migrarea spre oraș a fost descurajată. În schimb, instituțiile sanitare au fost infuzate în toate zone rurale, iar guvernul sprijină inițiativele sătești.
Și, mirare! Prin FIB, minusculul regat (de sub 1 milion locuitori) stârnește un trend crescător în Occident. Interesul pentru „calitatea vieții” e stimulat. Economia liberală începe să fie percepută ca un agent destructiv; asaltul consumerismului – ca sursă de înstrăinare, nefericire și boală. Modelul acestui mic stat devine tot mai cunoscut în lume. Prima conferință internațională despre FIB a avut loc la începutul lui 2004, chiar în Bhutan, cu participarea a 300 de delegați din 20 țări. Un an mai târziu, la a doua conferință internațională despre FIB de la Antigonish, Noua Scoție (Canada), participă 450 delegați din 33 țări.
Și noi?
România, în coada oștirii, scapără pe drumul integrării ca să recupereze handicapul. Dar mă întreb: Este necesar și înțelept să parcurgă tot ocolul, reeditând șirul de dileme și eșecuri comise de înaintașii vestului? N-ar fi oare oportun să digere lecțiile istoriei lor și să-și traseze propria scurtătură? Eu gândesc că da. Și, chiar dacă raționamentul meu nu găsește audiență la forul decizional al nației, tot este loc de schimbare, la nivel individual. Chiar dacă o floare nu aduce primăvara, ea totuși o anunță!
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
