Motto: „Istoria unei națiuni depinde de caracterul tinerei generații”. Calvin
25 decembrie, 1957. Ca măsură antireligioasă, Partidul o decretase zi obișnuită de școală. În dimineața aceea profesorul venise fără catalog. În liniște, s-a rezemat de catedră și, fără explicații, a început să depene încet o istorie. Era o povestire despre doi prieteni buni, unul neamț, celălalt francez. A izbucnit războiul franco-prusac și cei doi au fost înrolați. Când iureșul luptei i-a adus față-n față ca ofițeri inamici, ambii au ales să ordone escadroanelor pe care le comandau: „Pentru onor, salutați!”. Și cu săbiile ridicate în onor, au trecut pe alături, ca vijelia… În inima mea de copil s-a întipărit pentru toteauna acea lecție de Crăciun, că iubirea e mai presus de orice.
Eu mi-am iubit școala. În fiecare zi, clasele se strângeau la careu. Profesorul de sport citea numele celor indisciplinați. Pe rând, inculpații urcau solemn platforma, li se rostea vina, apoi proful le articula, demn, o palmă bărbătească peste piept. Atât.
Au trecut 40 ani și școala și-a schimbat radical profilul și identitatea. Într-un liceu de vază din capitală, elevii vopsesc în pauză scaunul profesoarei, cu urmările previzibile. În alte ocazii, toată clasa decide chiul în masă – situație pentru care nu există penalități. Alteori clasa in corpore refuză să dea lucrările. Chiar și la nivel gimnazial, știind că nu sunt permise pedepsele corporale, elevii terorizează cadrele didactice mai vulnerabile. Au dispărut însemnele autorității și ale disciplinei: se vine îmbrăcat oricum, se fumează dezinvolt, în timpul orelor se răsfoiesc de-a valma reviste deochiate, sau se vorbește pe mobil. Mai presus de toate, nu se mai dorește învățare.
Rădăcinile acestor transformări depășesc cauzalitatea circumstanțială. Cred că este vorba de o istorie mult mai profundă care neliniștește.
La început a fost …școala „veche”
Care „început”? E greu să-l stabilești pe secole. Cert este că încă din vremea filosofilor greci, scopul educației nu era să „informeze”, ci să „formeze” cetățeni virtuoși și buni. Metoda acestei formări reiese chiar din numele „educație”, după latinescul „ex-duco, ex-ducere”. E o surpriză să aflăm că educația constă, în principal, în a scoate dinăuntru ceea ce se află în copil – sete de cunoaștere, talente și capacități, pe care tu, adult, trebuie doar să le canalizezi.
În tot evul mediu, educația școlară a fost apanajul aristocrației și al bisericii. Reformațiunea secolului XVI a schimbat din temelii concepția despre școală. Raționamentul era simplu: Dumenzeu, pentru că e Persoană, așteaptă o relație personală. Pentru ca apropierea să se realizeze, El a dat un instrument: Sfânta Scriptură. Ca s-o citești însă, trebuie să înveți mai întâi carte. Deci, pentru o relație personală cu Dumnezeu, toți au datoria să învețe.
Așa s-au produs primele școli publice. Ca să înțelegem cât de mult însemna educație pentru puritanii emigranți, la numai câțiva ani de la debarcarea lor în Lumea Nouă, peregrinii înființează (în 1636) colegiul Harvard pentru copiii coloniei.
Artizanul „școlii vechi” a fost husitul Jan Amos Comenius (1592 – 1670), autorul monumentalei „Didactica Magna” și părintele pedagogiei moderne. În viziunea sa cu rădăcini biblice, perioada copilăriei era prima etapă în formarea omului matur, iar maturitatea era etapa următoare, pregătitoare pentru veșnicie – pentru „atunci și acolo”.
Rostul principal al școlii era să ajute părinții în managementul copilăriei. Fiind concepută ca o extensie a familiei, școala trebuia să fie cu totul necoercitivă. „Totul curge din proprie motivație. Deci, ține constrângerea departe”. Întrucât mântuirea nu privea doar băieții, educația era deschisă și pentru fete.
Aici, actul învățării începea cu demonstrația dascălului și continua cu angajare personală a copilului în procesul învățării. Învățătorul era doar un îndrumător din umbră, consecvent principiului că „învățarea este individuală” și că „omul nu învață decât ce descoperă el singur”.
Într-o clasă puteau participa copii de orice vârstă, fiecare făcându-și treaba lui. În „școala veche”, elevul era forța motrice a activității școlare, nu dascălul.
Școala era un loc plăcut și amuzant: tot timpul descopereai ceva nou – lucru grozav pentru un copil. Școala funcționa pe relații de prietenie, de suflet, cu mult cântec și jocuri cooperative. Dascălul își lua timp să comunice cu copii, în rolul de frate mai mare. Exemplul lui impecabil se replica în micuții care-și însușeau cu mândrie modelul.
Educația elementară ținea de la 6 la 12 ani. Manualele vremii constau în colecții de istorioare ce transmiteau lecții morale și sădeau valorile biblice: altruism, abnegație, spirit de economie și responsabilitate.
Următorii 6 ani, adolescentul pășea în viață, în toate domeniile practice: muncile câmpului, ale gospodăriei, meseriile… Apoi, la 18, pentru alți 6 ani, tinerii urmau universitatea. Rezultatele cele mai vizibile ale „școlii vechi” se descoperă în miracolul nașterii unei națiuni puternice, națiunea americană.
Școala „nouă” – roboței
Idealurile creștine însă nu răspund oricărei filosofii. În locul supremei împliniri „atunci și acolo”, natura telurică, pragmatică, îl cere „acum și aici”. Un așa scop scuză orice mijloace.
La jumătatea sec. XVIII, tânărul Frederic cel Mare lansase un plan ambițios de expansiune și de afirmare internațională a noului său regat, Prusia. Pe atunci, războiul funcționa cu „carne de tun” – cu soldați. Pentru victorie, decisiv era devotamentul și motivația lor. Frederic avea disperată nevoie de cetățeni gata oricând să moară pentru rege. Ori, așa ceva nu poate fi decât prin educare.
Și așa s-a născut școala prusacă, instrument desăvârșit și monstruos care trebuia să îndoctrineze pe fiecare individ cu obediență, cu convingerea că deciziile regelui erau întotdeauna drepte, că ascultarea față de coroană era datoria supremă. Filosoful Johann Gottlieb Fichte, cel care a croit școala prusacă, spunea: „Școlile trebuie să modeleze omul, și să-l modeleze în așa fel încât pur și simplu să nu mai poată voi altfel decât cum voiești tu să vrea”.
În 1763, Frederic cel Mare instituie școala obligatorie pentru toți copiii între 5 și 13 ani. Predarea se făcea doar în limba oficială, cu ignorarea limbilor grupurilor etnice care trăiau în Prusia – act curajos de globalizare. Copiii erau instruiți fie pentru cariera militară, fie pentru cea birocratică: masa – 93% din copii, urmau Volkschule, școala populară; elita de 7% era instruită în Realschule, școala reală. În scurtă vreme, toate școlile din Prusia au devenit instituții de stat.
Mecanismul a mers strună! În decursul a numai patru generații, Prusia a demonstrat Europei ce puteri miraculoase are acest model educațional pentru „aici și acum”: regatul anexase cu rapiditate Rinul de jos, Pomerania, Posen, Saxonia, Silezia, Westfalia, ș.a., devenind o mare putere mondială.
După succesul răsunător al Prusiei în războiul contra Franței (1871), speriate, marile imperii au adoptat urgent modelul școlii „noi”: Austria, întreaga Germanie, Italia, Elveția, Olanda, Belgia, Franța și Anglia instituie școala prusacă obligatorie.
Faima școlii prusace a trecut și oceanul. La începutul anilor 1840, Horace Mann, renumit educator american, a venit personal în Prusia ca să vadă cu ochii lui. Întors acasă, Mann a lăudat școala „nouă” drept modelul ideal pentru educația angajată intereselor statului.
Big Brother își face „școală nouă”
Zorile industrializării și coagularea marilor centre urbane aduc epoca școlarizării de masă. Între 1890 și 1910, visul statului politic care să realizeze miracolul economic, a stârnit un grup de bancheri, industriași și gânditori sociali americani să facă din școala obligatorie instrumentul prin care să transforme națiunea americană, dintr-un popor prea independent, într-o masă gregară, subordonată oligarhiei.
Programul „școlii noi” – variantă americană – a fost zămislit de fundațiile Carnegie, Rockefeller, Ford, Russel Sage și altele. Între 1906 și 1920, Andrew Carnegie și John D. Rockefeller au investit în școală mai mulți bani decât a dat guvernul. Psihologi străluciți ca Edward Thorndike și John Dewey au fost mandatați să elaboreze strategia școlii publice.
Școala, în viziunea lui Thorndike, trebuia să fie „instrumentul de evoluție controlată, care trebuia să stabilească condițiile unei reproduceri selective, înainte ca masele să ia hățurile în mâinile lor”. Pornind de la modelul biosocial al furnicarului și al stupului, școala avea menirea să separe pe cei ‚buni pentru reproducere’ de cei ‚corespunzători pentru muncă’ și de cei ‚necorespunzători’. Așa s-a născut sistemul de teste standardizate, prin care indivizii necompetitivi aveau să descopere inferioritatea lor biologică.
Sociologul Edward A. Ross, strategul „școlii noi”, dezvăluia scopul ei ultim: „Avem planuri de a înlătura familia, comunitatea și biserica prin propagandă, mass-media și sistemul de educație. Oamenii sunt doar niște bucăți de lut moale în mâinile noastre”. Iar crezul lui John D. Rockefeller era: „În visul nostru, cetățenii se predau cu perfectă docilitate în mâinile noastre modelatoare. Educația caracterului și a minții, încă prezentă, va dispărea din mintea lor. Eliberați de tradiție (creștină), ne exercităm voința asupra unui popor îndatorat și ascultător. Nu trebuie să facem din ei învățați, filosofi sau savanți, nici autori, educatori, oameni de litere, artiști, avocați, doctori, politicieni. Din ăștia avem destui! Sarcina noastră este simplă: vrem să organizăm copiii și să-i deprindem într-o manieră perfectă să facă lucruri pe care părinții lor nu le făceau.”
În această perioadă, Asociația Națională de Educație din SUA (ANE) care strânge azi laolaltă peste trei milioane de dascăli, cade sub influența oligarhiei industriașilor. La cerere, ANE creează un curriculum bazat pe valorile etice „umaniste” . John Dewey, militantul anti-creștin, servește ca președinte de onoare al ANE. Poate datorită orientării sale de stânga, ANE ajunge să dezvolte relații strânse cu grupurile marxiste. Asta și explică faptul că, în 1986, atunci când universitatea din Moscova publica un set de strategii educaționale comuniste, Centrul Național pentru Educație și Economie a SUA îl preia integral și-l promovează ca pe un document fundamental pentru legislația școlară.
Schimbările sociale în general se produc lin, dar de cele mai multe ori, fără întoarcere. Odată cu capitalismul, idealul social promovat de „școala veche”, cu oameni morali, responsabili și fericiți în ciuda condițiilor modeste, face loc unei societăți de figurine-purtătoare-de-forță-de-muncă cu chip uman, obsedate de muncă și câștig. Iar instrumentul macabru care modelează cetățenii să-și conceapă viața în servitutea caruselului materialist, nu este altul decât școala.
„…Cumplit meșteșug de tâmpenie” (I. Creangă)
Spre deosebire de „școala veche”, unde elevul își dezvolta abilitatea de a învăța independent, motivat de setea de descoperire; și unde profesorul doar coordona din umbră, „școala nouă”, a răsturnat rolurile.
Profesorul este singurul factor activ în clasă, motorul care se opintește să tragă clasa din punctul A – ignoranță, în punctul B – cunoștințe. Elevul este doar un element pasiv. Ironic, James Panton, lector la universitatea Oxford compara școala cu „centrul de prestări servicii”, în care elevii nu sunt decât consumatori.
De aici se nasc marile probleme de concentrare! Școala nu reușește să rețină atenția unui copil mai mult de câteva minute. Plictiseala creează o nevoie profundă de eliberare prin stimuli externi. Ca să recucerească atenția elevului distrat, profesorul acționează ca un actor care-l distrage continuu de la preocupările lui spontane. Această continuă hărțuire pentru câștigarea antenției creează în copil o „psihologie de șobolan”, o biochimie ale cărei rezultate sunt caracteristicile elevilor de azi: frustrare, înșelăciune, rebeliune, cruzime.
Și urmează apoi problemele cu gândirea analitică. „Școala nouă” nu instruiește în felul în care învață un copil. Metodologia școlii, dictată nu de nevoile cognitive ale elevului, ci de curriculumul predestinat, blochează intuiția, încrederea în forțele proprii și plăcerea de a cerceta. Programul ei te face să crezi că totul este complicat și greu de priceput. Renunțând să mai priceapă, elevul se mulțumește să memoreze ce i se ordonă, purtând în sine condamnarea la zădărnicie și ignoranță.
Contradicțiile continuă. Cu toate că profesorul este factorul activ, el ratează un lucru esențial în actul pedagogic: relația personală cu copilul. Un studiu efectuat de Universitatea California, Los Angeles, pe 1.000 școli publice, a constatat că profesorii dispun în medie de numai 7 minute zilnic pentru relații personale cu elevii. Dacă împarți aceste 7 minute la cei 30 de elevi din clasa ta, nu dispui decât de 14 secunde pentru fiecare…
Mere pădurețe
Din păcate, lipsesc studii autohtone ca să evalueze efectele „școlii noi” în România. De nevoie, m-am limitat la statistici occidentale.
Centrul Național de Statistica Educației (SUA) raportează că, în 1983, 13% din toți liceenii americani (respectiv 40% din liceenii de culoare) nu aveau capacitatea să citească cursiv.
În 1998, doar 33% din elevii din clasa a 8-a citeau fluent, și dintre absolvenții de liceu, doar 40% citeau bine. Rata incapacității de a citi altfel decât silabisit ajungea la 38%. Rețineți: e vorba de liceeni!
Raportul Departamentului de Educație a SUA din 1983, intitulat „O națiune în pericol”, constata că 50% din adulții aveau mari dificultăți sau erau incapabil să citească; că imensul procent de 60% din copii fie au abandonat școala generală, fie au trecut clasa a 7-a de milă.
Rezultatele sunt cu atât mai dezastruoase, dacă le comparăm cu performanțele unui elev de 12 ani din Anglia anilor 1850: copilul promova o examinare riguroasă la latină, greacă și franceză. Iar capacitatea lui de a scrie în engleză echivala cu cea a unui licențiat de azi.
Tot „nouă”, chiar dacă postmodernă
Anii 1960 – 1970 au adus transformări culturale și sociale nebănuite. Epoca industrială, a „coșurilor de fum”, cu regimentele de brațe de muncă, a făcut loc unei epoci privilegiate. Tehnologia și informatizarea ridică civilizația materialistă la un nivel amețitor care jalonează o nouă concepție despre viață. Televizorul, distracțiile și divertismentul surclasează pasiunea pentru cultură, performanță și realizări profesionale. Până și disciplina prusacă, specifică „școlii noi”, atât de necesară pentru societatea colectivistă, a devenit superfluă în societatea individualistă. Epoca modernă cedează în fața postmodernismului!
În postmodernism, chiar dacă școala se reașează pentru un alt „acum și aici”, principiile rămân aceleași. Dacă se învață, este tot pentru a obține privilegii, nu de dragul cunoașterii.
În 1967, Oficiul SUA de Educație a emis un document vizionar: Behavioral Science Teacher Education Project . Era un proiect de reforme în învățământ care să continue urmărirea scopului dintru început: aservirea indivizilor față de o „mică elită”.
Documentul cerea ca lipsa de motivație a elevului să fie compensată prin „cultivarea plăcerii, a jocului social și a altor atitudini compatibile cu o lume ne-muncitoare”; se cerea ca disciplinarea să înceteze cu totul și să facă loc „gândirii pozitive”, cu respectarea drepturilor elevului. Ca să facă față situațiilor noi, profesorul se cerea se devină psiho-terapeut, după prescripțiile psihologiei sociale. Credința în Dumnezeu, încă prezentă, trebuia înlocuită cu religia psihologiei.
Valorile fundamentale care au construit civilizația europeană: familia, tradiția și religia, sunt declarate anacronice și dăunătoare. „În locul setului de valori tradiționale, școala va ajuta pe elevi să-și identifice și să celebreze propriile lor valori.” Curriculumul avea în vedere corectarea „atitudinilor nepotrivite”, mai exact acele vederi considerate până ieri ca „principiale”. Printre aceste „noxe sociale” este enumerat atașamentul religios, un „indicator al unui sistem de credință rigid și nedezvoltat.” „Credință religioasă fermă” este pusă în categoria „mentalități rigide și inflexibile”, la un loc cu bolile mintale și cu devierile psihice.
Florile răului
Dacă cu 50 de ani în urmă, problemele cu care se confruntau educatorii erau vorbitul neîntrebat în timpul orei, mestecarea gumei, producerea de zgomot, alergatul pe coridoare, sau ținuta necorespunzătoare, astăzi ei se confruntă cu droguri, alcool, contacte sexuale și sarcini, violuri, sinucideri, tâlhării, agresiuni fizice și uzul armelor de foc.
Violența
Începând cu anii 1970, școala dezbrăcată de mijloace de disciplinare cunoaște o escaladare a violenței. În numai doi ani și jumătate (1997 – 2000), sistemul școlar din SUA a înregistrat o serie de situații dezastruoase soldate cu moartea a 30 persoane și rănirea a altor 75. Într-un singur an, 1999, școala americană au contabilizat 2,5 milioane de jafuri și violență, din care 186.000 agresiuni corporale violente și violuri.
Pe 13 ianuarie 2006, postul de televiziune ABC, prezenta în cadrul emisiunii 20/20 episodul „Stupid America”. În obiectiv erau liceele din New York. Eforturile cameramanilor de a pătrunde în clase au fost blocate cu obstinență de conducerea liceelor. În cele din urmă, elevi gentili au furnizat materialul video. Clipul 1: un profesoară disperată își frânge mâinile, incapabilă să stăpânească boicotul clasei… Clipul 2: o jumătate din clasă doarme literalmente la ore, în timp ce proful predă monoton… Clipul 3: un licean dezbrăcat până la brâu, dansează frenetic în fața catedrei și a profesoarei amuzate, în timp ce clasa chiuie… Clipul 4: un grup de elevi părăsesc nonșalant clasa, ca să fumeze la toaletă niște „iarbă” (marijuana)… Nostim, nu?
Dăscălimea
Din slăbiciune sau convingere, dascălii se adaptează noilor convenții sociale.
USA Today (din 20 august 2003) aducea în discuție moda profesorilor: șlapi, tatuaje, abdomene și spinări goale, șorturi, inele în buric… „Codul nostru vestimentar este: „Merge orice”!”
Revista Cape Times din Africa de Sud (3 dec. 2003) publica un articol intitulat: „Școlile sunt instituții de reproducere a gangsterismului”, în care citează o statistică de iad: 33% din toate agresiunile sexuale din Africa de Sud sunt comise de profesori. Iar Banca Mondială aprecia că 40.000 dascăli sud-africani sunt infectați cu virusul HIV.
Promiscuitatea
În ultimii ani, faimoasa Asociație Națională de Educație (ANE) a lansat o serie „Manuale” pentru profesori. Printre alte lucruri interesante, manualul stipulează: „Copiii noștri trebuie îndrumați în câștigarea sănătății mintale, pentru a se putea conforma societății viitorului – o societate tolerantă față de orice și cu totul lipsită de prejudecăți cu privire la ce era socotit bun sau rău, o societate fără conflicte de atitudini și de credință.” Și ANE oferea un set de manuale de „educație sexuală values-free” (= fără valori constrânse) pentru clasele primare, sub numele „Viața de familie”. Nici unul din cititori n-ar putea anticipa conținutul lor. De exemplu, cartea Heather are două mămici (de Leslea Newman, 2000) îl familiarizează ușor pe copil cu lesbianismul. Recomandarea ei: „Cartea este esențială pentru copii de la 5 ani în sus din familiile cu părinți de același sex.” Din lectură decurge o morala roză: „Cel mai important lucru despre familie este că toți se iubesc.” O altă carte „Cine alcătuiește o familie?”, te introduce în toate alternativele de cuplare sexuală. Volumașul „Colegul de cameră a lui tăticu”, începe cu sosirea noului partener al tatii. Și tăticu’ explică lui Nick: „Această legătură este doar un alt fel de iubire.”
California a împânzit liceele cu volumul : „Un adolescent din zece! Scrieri ale tinerilor gay și lesbiene”, (de Ann Heron, 1986). Manualele Life Skills includ, între alte lucruri să zicem utile, o introducere completă privind sexualitatea alternativă (gay, lesbiene), sexul oral și masturbarea.
În martie 2000, Departamentul de Educație din Massachusetts, în colaborare cu Rețeaua de Educație a homosexualilor GLSEN , a inițiat seminarul Fistgate, de instruire pentru adolescenți (14-18 ani) și profesorii lor, cu scopul de a promova în mod frontal stilul alternativ homosexual. Profesorii participanți au primit chiar credite academice. Unul din cursuri se intitula „Ce nu ți s-a spus la orele de educație sanitară despre sexul neconvențional”. Două instructoare lesbi și unul homo au reușit să-i convingă ușor pe puștani că actul sexul este orice „obturare a unui orificiu”; că cele mai bune variante sunt cele arătate pe planșe, etc… Expunerile teoretice au fost urmate de ateliere de simulare între adolescenți. Seminarul a stârnit o furtună de proteste din partea părinților, ceea ce s-a terminat cu penalizarea unor persoane responsabile, dar și cu o recrudescență mai ostentativă a propagandei gay.
Ca încoronare, ANE a acordat în 2004 premiul de „Conducere Creativă în Drepturile Omului” nu altuia, ci lui Kevin Jenings, fondatorului asociației GLSEN. Putem înțelege acum de ce secretarul SUA pentru Educație, Rod Paige, a numit ANE-ul drept o „organizație teroristă”.
Situațiile de criză au și o latură bună: trezesc reacții și nasc reformatori. Cu câteva decenii în urmă, un grup de profesori au implementat un program de dezvoltare a valorilor morale și a caracterului, pe o structură de 6 virtuți: empatia, comunicarea, gestionarea problemelor, exercitarea alegerii, luarea hotărârilor și principialitatea.
În 1991, peste 100 școli elementare din Massachusetts au adoptat programul „Virtuți fundamentale”. Efectul a fost atât de rodnic, încât a fost preluat și în alte state din America.
În 1992, Institutul de Etică Josephson a convocat 30 de personalități din lumea eticii și a educației la Aspen, Colorado (SUA) pentru elaborarea unei strategii de formare a caracterului moral în copii și tineri. Odată cu Declarația de la Aspen s-a născut și mișcare numită „Caracterul Contează!”.
Fereastră de scăpare
Convinși fiind de adevărul spuselor d-nei Melinda Harmon, judecător federal în SUA, anume că „părinții cedează drepturile pe care le au asupra copiilor în clipa când îi încredințează școlilor publice”, un număr crescând de părinți optează pentru alternativa „școlii de cămin” (Home School).
Departamentul de Educație al SUA a raportat pentru 2003 un număr de 1,1 milioane elevi în asemenea școli. În realitate, cifra școlarizării depășește 2 milioane. Rata de crește a școlilor de cămin este de cca. 7% pe an. Care-i argumentul?
Studiile de caz din 1997 , făcute pe 5.402 copii înrolați în școlile de cămin, au demonstrat că nivelul lor mediu de pregătire depășește cu 30-37% nivelul elevilor din școlile publice. Dr. Lawrence Rudner a constatat, pe un eșantion de 20.760 cazuri, că elevii care au parcurs întreg ciclul preuniversitar în familie au obținut cele mai bune rezultate. Lucrul acesta nu era o noutate. Încă din 1986 se constatase că 60% din acești copii sunt mai avansați decât școlarii de aceeași vârstă din școlile publice cu cel puțin un an de studiu.
Un alt lucru excepțional este faptul că copiii de culoare, de regulă codași, obțin rezultate similare cu cu cele ale copiilor albi: media comună este de 87% la matematică. În școlile publice, media este de 58% pentru albi și 24% pentru negri.
Printre alte concluzii, două paradoxuri eclatează: primul, că suma cheltuită cu un elev în școala de familie pe an este numai de 546 dolari, în timp ce taxele statului pe cap de elev în școala publică este de 10 ori mai mare – 5.325 $! Și al doilea , că din numărul total de mame care-și instruiesc acasă copiii, doar 13,9% au o oarecare calificare pedagogică. Concluzia întărește ideea că actul învățării sănătoase este realizat în mod primordial de elev; și că el este adevăratul factor activ în școală.
Un articol recent dintr-un cotidian central a publicat informația că în România a demarat, timid, „Școala de-acasă”, în ciuda faptului că legea învățământului preuniversitar nu-i olferă nici o bază legală. Unii părinți și-au înscris copiii la școli particulare prin corespondență din străinătate, în nevoia după o recunoaștere legală. O „oră de clasă” durează doar 20 minute. Note nu există, pentru că se merge pe un singur calificativ: „foarte bine”.
Recunoasc că școala de azi mai are și părți pozitive, la fel cum un canceros muribund mai are și zile bune. Dacă „puțin aluat dospește toată plămădeala” (1 Corinteni 5:6), cu cât mai destructiv este atunci când răul prevalează binele, când binele e confundat cu răul, când părinții nu mai au idealuri pentru copiii lor, și când copiii, răvășiți de frustrări, se abandonează în orice alternativă contestatară.
Speranța e la tine
Școala a naufragiat, deși încă e pe ape. A mai rămas o ultima gardă: cei 7 ani de acasă. La care, dacă vrei, mai poți adăuga încă 7, contopindu-te cu nedumeririle și problemele copiilor tăi în cursul primar. Și dacă până aici totul a mers strună, vei continua să adaugi încă „de 70 de ori câte 7”, într-o relație de comuniune fără sfârșit. Nu mă laud, dar știu că ce scriu este adevărat!
N-ai timp? Nu există. Copiii tăi sunt prioritatea zero!
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
