I. PROBLEMA ȘI DEFINIREA TERMENILOR.
Cum Ellen G. White, cu atâta consecvență, ni-L așează înainte pe Hristos ca exemplu spiritual, nu este deloc surprinzător faptul că abordează subiectul desăvârșirii lui Hristos prin prisma desăvârșirii lui Hristos pe perioada întrupării. Problema discutată în cadrul lucrării de față poate fi cel mai bine definită sub forma a trei întrebări interconectate: (1) Ce înțelege Ellen G. White prin desăvârșire spirituală? (2) Este posibilă desăvârșirea în această viață? Este aceasta o țintă de atins sau procesul unei creșteri continue, sau amândouă? (3) Ce relație recunoaște Ellen G. White ca existând între desăvârșirea spirituală a lui Isus și cea a credincioșilor? Putem spera ca în acesta viață ă fim la fel de desăvârșiți ca Hristos pe perioada întrupării? A început El de la același nivel continuând cu aceleași mijloace atingerea aceleiași ținte? Sau, în timp ce-L înalță pe Hristos ca Exemplu în toate lucrurile spirituale, Ellen G. White admite totuși diferențe esențiale certe între umanitatea Lui și umanitatea noastră?
Răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări are relevanță concretă pentru ținta strădaniilor noastre spirituale. Dacă noi, ca și creștini, trebuie să evităm disputele vane, trebuie înțelegem ce așteaptă Dumnezeu de la noi ca împliniri și mijloacele prin care dorește să le înfăptuim. De răspunsurile la întrebările de mai sus depinde și maniera în care Îl vom prezenta pe Hristos, înaintea oamenilor. Binecunoscuta avertizare a lui Ellen G. White cu privire la aceasta sună foarte pertinent. „Ceea ce este descoperit este pentru noi și pentru copiii noștri, dar nimeni să nu se încumete să reducă pe Hristos la natura umană, așezându-L în rând cu noi; căci aceasta este cu neputință.” SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1129. Pe de altă parte, ea pune un accent apăsat pe umanitatea lui Hristos. „Hristos nu a simulat asumarea naturii umane; El chiar a luat-o asupra Sa. Cu adevărat a avut natură umană; El chiar era Fiul Mariei, din ămânța lui David, în ceea ce privește linia genealogică umană.” – Selected Messages, cartea I, pag. 247. Nu este nimic dochetic în concepția hristologică a lui Ellen White, dar nici vreo intenție de a-l reduce la nivelul unei naturi umane decăzute.
Lucrarea de față nu are în vedere tratarea exhaustivă a subiectului, ci încearcă o expunere a întregii învățături a lui Ellen White pe această temă.
Ca punct de start vom avea în vedere definițiile date de E. White termenilor „caracter” și „natură”. Ea definește caracterul ca fiind o combinație de gânduri și sentimente și care se descoperă în comportament. „Dacă gândurile sunt rele, sentimentele vor fi rele, iar gândurile și sentimentele combinate alcătuiesc caracterul moral.” – Mărturii, vol. 5, pag. 310. „Adevăratul caracter este o calitate a sufletului, făcut manifest în comportament.” – Child Guidance, pag. 161. La baza caracterului stă exercitarea corectă a talentelor, facultăților sau puterilor mentale și morale cu care am fost înzestrați.”
Puterile mentale și morale date de Dumnezeu nouă nu alcătuiesc caracterul. Ele sunt talente pe care trebuie ă le îmbunătățim și care, corespunzător îmbunătățite, vor forma un caracter drept. Omul poate avea chiar în palmă ămânța prețioasa, dar ămânța nu este livadă. Sămânța trebuie puă în pământ înainte ă poată deveni copac. Mintea este grădina, caracterul este rodul. Dumnezeu ne-a înzestrat cu facultăți pentru a le cultiva și dezvolta. Drumul pe care mergem ne determină caracterul. În exersarea acestor puteri în vederea armonizării lor într-un caracter veritabil, avem o lucrare pe care nimeni altcineva nu o poate face. – Mărturii, vol. 4, pag. 606.
Ellen White definește „marile puteri morale ale sufletului” ca fiind „credința, nădejdea și dragostea” – Ibid., vol. 3, pag. 187. Aceasta înseamnă că dânsa a înțeles caracterul, incluzând gânduri, sentimente, acțiuni, ca bazându-se pe anumite facultăți, capacități, puteri, dintre care cea mai importantă este capacitatea de a exercita credința, nădejdea și iubirea. Referindu-se la puterile mentale, ca parte fundamentală a caracterului, dânsa nu vrea ă sugereze că abilitățile intelectuale ar fi precondiție a unui caracter veritabil, căci, după cum scrie: „Capacitatea mentală și geniul nu înseamnă caracter, căci deseori se întâmplă ca acestea ă aparțină unora care posedă chiar opusul unui caracter de calitate.” – Child Guidance, pag. 161.
În ceea ce privește termenul de „natură”, Ellen White deseori îl folosește pentru a se referi la „natura spirituală”, distinctă de natura fizică și intelectuală a omului. De exemplu, cu privire la Hristos, ea scria că „Natura Sa spirituală nu era întinată de nici cea mai mică urmă de păcat.” – SDA Bible Commentary , vol 5, pag. 1104. Pentru cunoștința noastră, ea precizează ce anume înțelege prin natură spirituală desăvârșită. Cu referire la condiția spirituală a omului, înainte de cădere, dânsa scrie:
Omul trebuia ă poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfățișarea exterioară, cât și în caracter. Numai Hristos singur este „întipărirea Ființei” (Evrei 1:3) Tatălui; omul înă a fost făcut „după chipul” lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă ă înțeleagă lucrurile dumnezeiești. Sentimentele sale erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit ,purtând chipul lui Dumnezeu și fiind în perfectă ascultare de voința Sa. – Patriarhi și profeți, pag. 45.
Astfel, o natură spirituală desăvârșită este echivalată cu puteri mentale și morale în armonie absolută cu voia lui Dumnezeu și reflectând deplin chipul Lui. Astfel de puteri mentale și morale constituie baza caracterului. În mai multe locuri, E.G. White face distincție între „natură” și „caracter”. Prima acoperă facultăți ale sufletului, capacități morale și mentale, putința de a înțelege lucrurile divine. Cel de-al doilea constă în gânduri, sentimente și acțiuni care decurg din natura omului. Natura este baza caracterului.
E.G. White adâncește și mai mult distincția în Calea către Hristos.”La început, omul a înzestrat cu puteri nobile și cu o minte bine echilibrată. Ca ființă, el era desăvârșit și în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar, prin neascultare, puterile sale s-au pervertit, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin păcat, el a ajuns atât de slab, încât îi era imposibil, în propria sa putere, ă reziste puterii răului. El a devenit rob al lui Satana și ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special. – Calea către Hristos, pag. 13.
La început, caracterul omului (gând și năzuință) era perfect de ce acesta fusese înzestrat cu o natură desăvârșită, „puteri nobile și o minte bine-echilibrată.” Dar când „puterile sale s-au pervertite”, caracterul ău de asemenea a fost afectat, degenerând în nedesăvârșire, cu egoismul luând locul iubiri. De-acum, desăvârșirea caracterului nu mai era posibilă în baza „unor puteri nobile și a unei minți bine-echilibrate”, ci numai prin dependență de puterea lui Dumnezeu pentru a se opune răului.
E nevoie de o putere lucrând dinăuntru, de o viață nouă de sus, mai înainte ca omul ă poată fi întors de la păcat la sfințenie. Iar această putere este Hristos. Doar harul Lui poate însufleți facultățile inerte ale sufletului, îmbiindu-l către Dumnezeu, către sfințenie. – Ibid., pag. 14.
Că Ellen White definește „natura” omului ca „facultăți ale sufletului”, „capacitatea de a a-L cunoaște pe El”, este demonstrat și de următoarea afirmație din volumul Educație.
Păcatul nu numai că ne desparte de Dumnezeu, dar și șterge din om atât dorința, cât și capacitatea de cunoaștere a Lui. Iar misiunea lui Hristos este acea de a contracara această lucrare a celui rău. El are puterea de a vindeca și învigora facultățile sufletului, paralizat de păcat, mintea întunecată, voința pervertită. El deschide înaintea noastră bogățiile universului , prin El ne este dată puterea de discernere și însușire a acestor comori…Urmarea mâncării din pomul cunoștinței binelui și răului se face simțită în viața oricărui om. Există în natura lui o înclinație spre rău, o forță căreia, fără nici un ajutor, omul nu i se poate opune. Nu este decât o putere în care omul poate afla sprijin pentru a se împotrivi acestei forțe, pentru a atinge acel ideal pe care în adâncul sufletului lui, îl recunoaște ca fiind singurul de valoare. Și această putere este Isus Hristos. -Educație, pag. 28,29.
Atunci când o persoană este convertită, aceasta primește un caracter nou (Mărturii, vol. 6, pag. 449) și, după cum vom vedea, Dumnezeu dorește ca poporul Său ă ajungă la desăvârșirea de caracter. Dar convertirea nu rezultă într-o nouă natură, în sensul unor facultăți noi și al unor puteri morale și mentale noi. Cu privire la convertire, Ellen White scria:
Gânduri noi, sentimente noi, motivații noi sunt implantate. Un nou standard pentru caracter este adoptat – viața lui Hristos. Mintea este schimbată, capacitățile sunt mobilizate de-a lungul unei noi linii de acțiune. Omul este nu este înzestrat cu facultăți noi, ci facultățile pe care le are sunt sfințite. – Parabolele Domnului Hristos, pag. 98,99.
Deși Ellen White face dese referiri la importanța desăvârșirii caracterului, niciodată nu a prezentat perfectarea facultăților, puterilor mentale și morale, naturii esențiale a omului, ca precondiție pentru cer. Aceste puteri trebuie păstrate în stare bună (Mărturii, vol. 8, pag. 64), trebuie exersate și îmbunătățite (Ibid., vol. 4, pag 606), dar nicăieri nu este sugerat faptul că acestea vor atinge desăvârșirea în acest veac de până la a doua venire.
Mai înainte ă putem trage concluzia că ce putem deveni în această viață este identic în toate privințele cu ceea ce Hristos a fost în umanitatea Sa, ar trebui ă ne punem întrebarea: la naștere, a moștenit El „o dorință și capacitate” de cunoaștere a lui Dumnezeu, inferioare? – Educație, pag. 28, 29. Exista în natura Lui o înclinație spre rău, o forță căreia, fără ajutor, nu I s-ar fi putut opune? Puterile Sale morale erau imperfecte? Cu alte cuvinte, a moștenit Hristos ceea ce noi toți moștenim la naștere, și anume, o natură umană păcătoaă, decăzută?
II. OMUL – NATURA SPIRITUALĂ‚ LA NAȘTERE
E. G. White face numeroase afirmații cu privire la efectele căderii omului în păcat. Prin alegerea de a păcătui, omul s-a ales cu o natură decăzută.
Dar li s-a spus că natura lor s-a degradat prin păcat; și-au diminuat puterea de a rezista răului și au deschis calea pe care Satan are mult mai ușor acces la ei. – Patriarhi și profeți, pag. 61.
Natura lor decăzută a fost moștenită de toți copiii lui Adam. „Din cauza păcatului, descendenții lui aveau să se nască cu înclinații inerente către neascultare.” – SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1128.
Cu toate că dânsa nu își expune învățătura în termenii radicali ai doctrinei augustiniene cu privire la vina moștenită, E. G. White subliniază faptul că unul dintre rezultatele directe ale căderii primilor noștri părinți, a fost pierderea nemuririi, așezarea întregii rase umane sub condamnarea la moarte veșnică. Doar intervenția Mântuitorului a făcut posibilă readucerea omului la starea inițială de puritate și nemurire.
Nemurirea promiă omului cu condiția ascultării, a fost pierdută prin păcătuire. Adam nu putea transmite urmașilor ăi ceea ce el însuși nu avea; și nu ar fi fost nici o speranță pentru omenirea căzută, dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, nu le-ar fi făcut posibilă nemurirea.. – Tragedia Veacurilor, pag. 533.
Păcatul primilor noștri părinți a împovărat lumea cu vină și durere, și, de nu ar fi fost mila și bunătatea lui Dumnezeu, ar fi prăbușit omenirea în abisul deznădejdii. Patriarhi și profeți, pag. 61.
De la primul Adam, oamenii nu au moștenit decât vină și condamnare la moarte, dar Hristos vine și izbândește acolo unde Adam a căzut. – SDA Bible Commentary, vol. 6, pag. 1074.
Cerul s-a umplut de durere atunci când s-a realizat faptul că omul era pierdut și că lumea pe care o crease Dumnezeu avea ă fie populată cu muritori condamnați a mizerie, boală și moarte și că nu exista nici o cale pentru cel vinovat. Întreaga familie a lui Adam trebuie ă moară. – Experiențe și viziuni, pag. 126.
Lumea se afla sub osândă. Hristos S-a făcut înlocuitor și garant pentru om. Principiile fundamentale ale educației creștine, pag. 283.
De atunci înainte, urmașii lui Adam aveau ă vină pe lume, preluând o natură căzută, păcătoaă, înclinații rele și, separați de Mântuitorul, condamnare la moarte veșnică.
III. HRISTOS – NATURA SPIRITUALĂ‚ LA NAȘTERE
Potrivit afirmațiilor lui E.G. White, la naștere, Hristos nu a moștenit natura decăzută cu care se nasc toți descendenții lui Adam. Dânsa face foarte clar faptul că ereditatea lui Hristos era distinctă de cea a urmașilor lui Adam.
Din cauza păcatului ău [al lui Adam], omenirea avea ă se nască cu înclinații inerente către neascultare. Dar Isus Hristos era Singurul născut din Tatăl. El a luat asupra Sa natura umană și în toate privințele, a fost ispitit așa cum natura umană este ispitită. Ar fi putut păcătui. Ar fi putut cădea, dar, nici măcar pentru o clipă nu a existat în El vreo înclinație spre rău. SDA Bible Commentary. Vol. 5, pag.1128.
Este clar că dacă Hristos ar fi moștenit natura umană dobândită prin căderea lui Adam, atunci și El ar fi fost născut în păcat, sub osândă, și de aceea, El însuși în nevoie de Mântuitor (Psalmi 51:;5; Romani 5:12, 17-19). Din contră, E. G. White notează: „El era neîntinat de viciu, străin față de păcat… Tenace în înălțarea de cereri, fără ă aibă nimic din patimile naturii noastre umane decăzute. – Mărturii, vol .2, pag. 508-509.
IV. NATURA OMULUI CONVERTIT, DIN PUNCT DE VEDERE SPIRITUAL
În strădania de a interpreta declarațiile lui E. G. White, unii au afirmat că Hristos s-a născut cu natura spirituală a omului convertit. Divinul a umbrit umanul așa cum se întâmplă în viața celui convertit, și Dumnezeul-om rezultat s-a născut cu o natură convertită. Problema este că omul convertit păstrează „înclinațiile inerente spre neascultare” împotriva cărora are de dus o luptă neîntreruptă. Acesta ceea ce Ellen White susține fără echivoc.
Sfințirea lui Pavel a fost o luptă continuă cu eul. El a spus: „Eu mor zilnic.” În fiecare zi, propria voință și propriile dorințe se ciocneau de voia și datoria față de Dumnezeu. În loc ă își urmeze propriile înclinații, împlinea voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută și crucificatoare pentru natura lui, ar fi fost aceasta. – Mărturii, vol. 4, pag. 299.
Luptă după luptă trebuie purtată împotriva tendințelor ereditare. – Parabolele Domnului Hristos, pag. 331.
Cugetați cu luare-aminte la aceste lucruri și apoi, în temere de Dumnezeu, încingeți-vă cu armătura pentru o luptă de o viață, cu tendințele ereditare, imitând nimic altceva decât Exemplul divin. – Mărturii, vol. 4, pag. 439.
Omul a căzut și va fi lucrarea unei vieți, fie ea mai lungă sau mai scurtă, pentru a-și reveni din cădere și a-și redobândi, prin Hristos, chipul divin pe care l-a pierdut prin păcat și continuă fărădelege. – Mărturii, vol. 2, pag. 449.
V. SUPERIORITATEA SPIRITUALĂ‚ A NATURII LUI HRISTOS
În contrast, Hristos nu a avut porniri, înclinații, predispoziții spre păcat. El nu a avut în natura Sa ceea ce L-ar fi predispus la a păcătui. Nu a avut patimile și impulsurile interioare pe care zilnic, noi trebuie ă le supunem prin harul lui Dumnezeu. E. G. White nu laă nici o umbră de îndoială cu privire la acest aspect.
Fiți atenți, foarte atenți la felul în care prezentați natura umană a lui Hristos. Nu Îl prezentați oamenilor ca pe o ființă cu înclinații spre păcat… Ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea, dar nici măcar pentru o clipă nu a existat în El vreo înclinație spre rău. – SDA Commentary, vol. 5., pag. 1128.
Niciodată, sub nici o formă, nu lăsați nici cea mai mică impresie că pată de nelegiuire sau o înclinație spre păcat s-ar fi găsit în Hristos, ori că în vreun fel sau altul, Acesta ar fi cedat ispitelor. Ibid., pag. 1128.
Natura Sa spirituală era fără nici o pată de păcat. – Ibid., pag. 1104.
Tenace în înălțarea de cereri, fără ă aibă nimic din patimile naturii noastre umane decăzute, dar cuprins de aceleași slăbiciuni, ispitit în toate lucrurile ca și noi. – Mărturii, vol. 2, pag. 509.
El este fratele nostru în slăbiciunile noastre, dar fără a avea astfel de patimi. Ca Cel fără de păcat, natura Lui s-a tras înapoi de la rău. – Ibid., pag. 202
Există oare printre noi, vreun om convertit care ă poată afirma fără ezitare că natura sa spirituală este „fără nici o pată de păcat” sau că el nu mai trebuie ă se lupte cu înclinațiile rele? Nici măcar marele apostol nu a putut face această afirmație. Atunci, natura spirituală a lui Hristos a fost superioară celei a omului convertit.
După cum am văzut ( Mărturii, vol. 2, pag. 144), omul convertit este în mod progresiv refăcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta este o lucrare de o viață. Nici un om cu adevărat convertit nu a pretins vreodată că ar fi fost replica spirituală perfectă a chipului lui Dumnezeu. Dar, conform afirmațiilor lui E. G. White, aceasta reprezintă exact ceea ce Hristos a fost.
Nu fără împotrivire avea ă câștige Comandantul cerului, suflete de oameni pentru Împărăția Sa. Încă de pe când era doar un Prunc în Betleem, S-a aflat sub atacul permanent al celui rău. Chipul lui Dumnezeu era făcut manifest în Hristos, iar în consiliul lui Satan s-a luat hotărârea că Acesta trebuie înfrânt. – Hristos, Lumina lumii, pag. 116.
Hristos a spus despre Sine că a fost trimis în lume ca reprezentant al tatălui. Prin noblețea Sa de caracter, prin mila și îndurarea Sa, prin dragostea și bunătatea Sa, El stă înaintea noastră ca întruchipare a desăvârșirii divine, chip al Dumnezeului nevăzut. – Mărturii, vol. 5, pag. 739.
În încercarea de a apăra teza potrivit căreia Hristos a fost sfințit în același sens în care noi suntem sfințiți, unii aplică aceste afirmații naturii umane a lui Hristos. Astfel de declarații, susțin ei, se referă la El ca Dumnezeu, iar nu ca om. Dacă așa stau lucrurile, atunci „noblețea de caracter”, „mila și îndurarea”, „dragostea și bunătatea” din omul Hristos erau ceva mai puțin decât „chipul Dumnezeului nevăzut.” Atunci, o parte din Hristos, partea divină, era „întruchiparea desăvârșirii divine”, dar nu și partea umană. O astfel de interpretare forțează limbajul autorului. A fost Hristos, Dumnezeul-om, Cel care a manifestat „noblețe de caracter”, „milă și îndurare”, „dragoste și bunătate”. Și acest Dumnezeu-om a fost „chipul Dumnezeului nevăzut”. Încercarea de a separa în acest punct, naturile lui Hristos e cu totul străin de intenția lui E. G. White.
Astfel, putem trage concluzia că de vreme ce Isus, încă de la naștere, a fost chipul lui Dumnezeu, natura Sa spirituală a fost categoric superioară celei a omului convertit care în mod progresiv este refăcut după chipul lui Dumnezeu.
VI. DESĂ‚VÂRȘIRE PREZENTĂ‚ ÎN HRISTOS
Cu toate că nici un creștin nu poate pretinde că este desăvârșit, în sensul „întruchipării desăvârșirii divine, chipului Dumnezeului nevăzut”, totuși, într-un anume sens credinciosul este considerat desăvârșit chiar acum.
În fiecare fază de dezvoltare, viața noastră poate fi desăvârșită; totuși, dacă scopul lui Dumnezeu pentru noi este împlinit, va exista o continuă progresare. Sfințirea este lucrarea unei vieți întregi. – Parabolele Domnului Hristos, pag. 65.
Această deăvârșire prezentă nu este dată de nivelul superior al creșterii noastre creștine, ci de acordarea neprihănirii lui Hristos. Este în mod egal posesiunea omului de-abia convertit, cât și a creștinului matur. E.G. White scrie: „Isus continuă…Tot la fel, voi fi reprezentantul vostru în cer. Tatăl nu privește caracterul vostru defectuos , ci El vă vede înveșmântați în desăvârșirea Mea. Eu sunt Cel prin care veți primi binecuvântările cerului. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 357.
Dacă cel îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos s-ar stinge din viață, este mântuit, indiferent de nivelul atins în umblarea creștină. Creștinul nu trebuie ă trăiască într-o permanentă atmosferă de nesiguranță psihologică și spirituală. Meritele lui Hristos sunt suficiente. Pe de altă parte, nici nu trebuie ă ne considerăm împliniți spiritual, fără a mai avea nevoie de strădanie zilnică pentru progresare.
Ioan s-a bucurat de binecuvântarea sfințirii. Dar, Marcu, apostolul nu pretinde că ar fi fără păcat, ci urmărește desăvârșirea umblând în lumina Feței lui Dumnezeu. – Sfințirea vieții, pag. 65.
Cu cât văd mai clar măreția, slava și desăvârșirea lui Hristos, cu atât mai acut își văd propria slăbiciune și nedesăvârșire. – Ibid., pag. 50.
VII. CARACTERUL DESĂ‚VÂRȘIRII CREDINCIOȘILOR ÎN TIMPUL PLOII TÂRZII
Sunt unii care neagă posibilitatea desăvârșirii caracterului înainte de venirea lui Isus. E.G. White nu împărtășește această părere.
Ploaia târzie, revărsându-se aproape de încheierea sezonului, coace grânele pregătindu-le pentru seceriș. Domnul folosește aceste imagini pentru a ilustra lucrarea Duhului Sfânt. Așa cum roua și ploaia sunt date mai întâi pentru a germina ămânța, și apoi pentru a coace recolta, tot la fel și Duhul Sfânt este dat pentru a susține de la o etapă la alta, procesul creșterii spirituale. Coacerea grânelor reprezintă completarea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie întipărit în caracter. Trebuie ă fim transformați complet întru asemănare cu Hristos. – Mărturii pentru predicatori, pag. 506.
Așa cum am notat deja, E.G.White definește caracterul drept sumă a gândurilor și sentimentelor, și care se descoperă în comportament – Mărturii, vol. 5, pag. 310; Child Guidance, pag. 161. Fiecare gând, fiecare emoție, fiecare faptă a lui Hristos erau fără păcat. Aceasta este condiția în care poporul lui va fi adus, prin ploaia târzie. Nu există nici cea mai mică insinuare că facultățile, puterile și capacitățile noastre vor fi desăvârșite. Ci mesajul clar transmis este că poporul lui Dumnezeu va fi adus într-o stare de desăvârșire de caracter ca cea a lui Isus în natura Lui umană. Fără a încerca realizarea unei conexiuni cronologice între ploaia târzie, primirea sigiliului lui Dumnezeu și încheierea timpului de har, cităm în continuare, anumite declarații edificatoare pentru subiectul nostru: „Cei care primesc sigiliul Dumnezeului celui Viu și care vor fi păziți în timpul de strâmtorare, trebuie ă reflecte deplin chipul lui Isus. – Experiențe și viziuni, pag. 71.
Hristos declara despre Sine: „…vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine. Aceasta este starea în care trebuie găsiți cei care vor sta în picioare în timpul de strâmtorare. – Tragedia veacurilor, pag. 623.
Zilnic crescând în viața divină, el (omul) nu va atinge statura deplină a omului desăvârșit în Hristos mai înainte ă se încheie perioada sa de probă. – Mărturii, vol. 4, pag. 367.
El nu se întoarce ca ă ne curețe de păcatele noastre, ă elimine defectele din caracterele noastre sau ă ne vindece de slăbiciunile neputințele temperamentelor și înclinațiilor noastre. Dacă această lucrare e ă fie împlinită și în dreptul nostru, atunci aceasta trebuie ă se întâmple înainte de acel moment. – Ibid., vol. 2, pag. 355.
Domnul cere desăvârșire din partea familiei Sale răscumpărate. El așteaptă din partea noastră desăvârșirea pe care Hristos a descoperit-o în umanitatea Sa. – Child Guidance, pag. 477.
Idealul caracterului creștin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârșit în viața Sa, tot la fel și urmașii Lui trebuie ă fie desăvârșiți în viețile lor…Caracterul Lui trebuie ă devină caracterul nostru. – Hristos, Lumina lumii, pag. 311.
VIII. CREDINCIOȘII PURIFICAÅ¢I SPIRITUAL DUPĂ‚ ÎNCHEIEREA TIMPULUI DE HAR
Deși descrie poporul lui Dumnezeu care a primit ploaia târzie ca fiind desăvârșit în caracter, E. G. White declară explicit că scopul precis al strâmtorării lui Iacob după încheierea timpului de har este acela de purificare a celor mântuiți. Aceștia au fost făcuți desăvârșiți în sensul eliberări de orice act al păcatului, sub formă de gând, sentiment sau acțiune. Nu este nimic relativ cu privire la desăvârșirea poporului lui Dumnezeu, în acest sens. Ei nu sunt relativ, ci absolut liberi de o purtare păcătoaă. Și totuși mai este ceva în lăuntrul lor care are nevoie ă fie purificat. Referindu-se la experiența poporului lui Dumnezeu în timpul strâmtorării lui Iacob, E. G. White notează:
Necazul lor este mare, flăcările cuptorului par gata ă-i mistuie; dar Maestrul topitor îi va scoate ca pe aurul curățit în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul cestei perioade de încercare cruntă, este tot atât de puternică și delicată ca și în zilele prosperității lor celei mai strălucite; dar este necesar pentru ei ă fie puși în cuptorul de foc; firea lor pământească trebuie ă fie mistuită, pentru ca chipul lui Hristos ă poată fi reflectat pe deplin.” – Tragedia Veacurilor, pag 621.
Ulterior ploii târzii și încheierii timpului de har, în ciuda faptului că poporul lui Dumnezeu este descris ca fiind desăvârșit în sensul posedării caracterului lui Hristos, încă mai este ceva „pământesc” în ei care trebuie mistuit de focul încercării. Nu se insinuează deloc că acest ceva „pământesc” ar consta într-un comportament păcătos de orice fel. Din contră, păcatele lor au fost șterse în sanctuarul de sus și „ei nu au păcate ascunse pe care ă le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată și au fost șterse, iar ei nu și le mai pot aminti.” – Ibid. pag. 620.
În Tragedia Veacurilor găsim descris chinul teribil din timpul strâmtorării lui Iacob al celor ale căror puteri morale, înainte de căderea ploii târzii, nu au atins nivelul făcut posibil prin harul lui Dumnezeu.
Aceia care acum pun la lucru puțină credință sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice și a decretului de constrângere a conștiinței. Și, chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncați într-o groază și într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu și-au făcut obiceiul ă se încreadă în Dumnezeu. Lecțiile de credință pe care le-au neglijat, aceștia vor fi siliți ă le învețe sub apăsare și descurajare grozavă. – Ibid., pag. 622.
Așa cum am notat, E.G. White definește baza caracterului ca fiind „puterile mentale și morale” – Mărturii, vol. 4, pag. 606. Prin puteri mentale, ea nu se referă la capacitatea intelectuală, ci la acea de cunoaștere a lui Dumnezeu. – Child Guidance, pag. 161; Patriarhi și profeți, pag. 45. Prin puteri morale, dânsa înțelege capacitatea de exercitare a credinței, nădejdii și dragostei. – Mărturii, vol. 3, pag. 187. Deși nu putem desăvârși aceste aptitudini, totuși îmbunătățirea lor și dependența noastră constantă de Hristos sunt factorii implicați în formarea caracterului.
Aceasta pare ă sugereze că și după ce poporul lui Dumnezeu au obținut victorie deplină asupra comportamentului păcătos (gânduri, sentimente, acțiuni), rămâne posibilitatea dezvoltării în continuare a acestor facultăți imperfecte ale sufletului, a purificării naturii lor astfel încât chipul lui Hristos ă fie reflectat pe cât de desăvârșit posibil de această parte a cerului.
Există declarații ale Spiritului Profetic care indică faptul că nivelul dezvoltării caracterului, posibil omului Hristos era mult mai ridicat decât cel accesibil copiilor Săi, pe acest pământ. De exemplu:
Fiecare ucenic și fiecare lucrător ă studieze acest lucru iarăși și iarăși pentru ca Domnul cel răstignit ă poată fi prezentat înaintea noastră cu o prospețime nediminuată. Arătați că viața lui Hristos descoperă un caracter de o desăvârșire infinită. – Ibid., vol. 6, pag. 60.
Credința oamenilor în Isus ca fiind Mesia nu trebuia ă se bazeze pe dovezi vizibile, iar ei credeau în El nu pentru atracția pe care El o exercita, ci pentru excelența de caracter descoperită în El și pe care nu o mai întâlniseră și nici nu aveau ă o mai întâlnească la altcineva. – SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 904.
Se poate ridica întrebarea: va primi poporul lui Dumnezeu un caracter de o desăvârșire infinită mai înainte de cea de-a doua venire a lui Isus? Datele de care dispun par ă sugereze că nu. E.G. White compară și contrastează evoluția posibilă nouă cu cea a lui Hristos.
El este un exemplu sfânt și desăvârșit oferit nouă spre a-l imita. Nu putem egala modelul; dar, nu vom primi aprobarea lui Dumnezeu dacă nu îl vom copia și, potrivit cu capacitatea dată fiecăruia de Dumnezeu, nu îl vom reproduce. – Mărturii, vol. 2, pag. 549, conform pag. 169.
De ce lui Isus i-a fost cu putință un grad mai înalt de desăvârșire a caracterului decât ne este nouă? Factorul limitator nu este incapacitatea copiilor lui Dumnezeu de a se înfrâna prin harul Său, de la comiterea păcatului sub formă de gând, sentiment, acțiune. Factorul limitator este neputința lor de a egala într-un sens pozitiv infinita desăvârșire de caracter a lui Hristos, din cauză că natura, facultățile și puterile sau capacitățile lor mentale și morale sunt încă imperfecte și vor rămâne așa până la cea de-a doua venire a lui Isus. Referindu-se la lucrarea diavolului de ispitire a lui Isus și a oamenilor, E.G. White afirmă că acesta „își poate exercita puterea asupra oamenilor care sunt mult inferiori în putere și înțelepciune, Fiului lui Dumnezeu, chiar și după ce Acesta a luat asupra Sa natura umană.” – Ibid. vol. 1, pag. 299.
În comparație cu Hristos, puterile noastre sunt limitate. Ni se spune: „Cu puterile noastre limitate, noi trebuie ă fim în sfera noastră, la fel de sfinți ca Dumnezeu, în sfera Lui.” – Selected Messages, Book I, pag. 337.
Este părerea autorului acestui studiu că toate aceste considerații ne furnizează cheia interpretării următoarelor declarații:
Nu vom putea spune „Sunt fără păcat” până când trupul acesta viciat nu este schimbat și făcut asemenea trupului slavei Sale. Dar dacă în mod constant vom căuta ă Îl urmăm pe Isus, avem binecuvântata nădejde că vom sta înaintea tronului lui Dumnezeu fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, desăvârșiți în Hristos, îmbrăcați în neprihănirea și desăvârșirea Sa. – That I May Know HIm, pag. 361.
Cât timp va stăpâni Satan, vom avea un eu de supus, slăbiciuni de biruit, și nu există popas, nici punct în care odată ajunși, ă putem spune că nu mai avem nimic de făcut. – Mărturii, vol. I, pag. 340.
Reiese clar din cele de mai sus că E. G. White nu a vrut ă spună că poporul lui Dumnezeu nu va ajunge la desăvârșire de caracter, în sensul victoriei asupra comportamentului păcătos, înainte de cea de-a doua venire. Mesajul ei pare ă fie acela că atâta timp cât menținem aceste facultăți imperfecte, atâta timp cât puterile noastre sunt inferioare, atâta timp cât natura noastră umană vădește urmările căderii, nu putem pretinde că suntem fără păcat. La cea de-a doua venire a lui Isus, „ultima rămășiță a blestemului păcatului va fi îndepărtată și cei credincioși ai lui Hristos se vor arăta în frumusețea Domnului Dumnezeului nostru, la minte, la suflet și la trup, reflectând chipul desăvârșit al Domnului lor.” – Tragedia Veacurilor, pag. 645
În cer, ca ființe fără păcat, creșterea în ceea ce privește caracterul va continua de-a lungul veșniciei. „Lucrarea începută pe pământ va continua în veșnicie.” – Mărturii, vol. 4, pag. 520. „Și în cer vom continua ă creștem. Cât de importantă este atunci, dezvoltarea caracterului din această viață.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 332.
IX. NIMIC ÎN HRISTOS NU AVEA NEVOIE SĂ‚ FIE PURIFICAT
E.G. White scrie ca la cea de-a doua venire a lui Isus, „ultimele urme ale blestemului păcatului vor fi îndepărtate” de la cei ai Lui pentru ca aceștia ă reflecte „chipul perfect al Domnului lor.” – Tragedia veacurilor, pag. 645. prin contrast, ea vorbește de condiția lui Isus în timp ce a trăit pe pământ.
Viața lui Isus a fost o viață în armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, a gândit și a vorbit ca un copil, dar, nici o urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El. Și cu toate acestea, nu a fost scutit de ispitire. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 71.
Este nevoie ca ultimele urme ale păcatului ă fie îndepărtate de la poporul lui Dumnezeu, odată cu a doua venire, după ce au primit ploaia târzie și au trecut prin încercarea de foc a strâmtorării lui Iacob. Dar, în Isus Hristos nu a existat nici o urmă de păcat, în natura Sa spirituală nu a fost nimic care ă întineze „chipul lui Dumnezeu din El.” Sunt multe declarațiile Spiritului Profetic care afirmă fără echivoc faptul că nimic în Hristos nu avea nevoie ă fie purificat în sensul în care poporul lui Dumnezeu are nevoie ă fie purificat. De exemplu:
Dar Isus, venind ă locuiască în trup omenesc, nu Se mânjește. Prezența Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 266.
El [Hristos] urma ă se așeze în fruntea omenirii luând asupra Lui natura, dar nu și păcătoșenia omului. – SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 912.
Natura umană a lui Hristos nu era ca a noastră și suferința era mult mai acut simțită de El, pentru că natura Lui spirituală era fără prihană. – Ibid., vol. 5, pag. 1104.
Hristos este pe de o parte, reprezentarea desăvârșită a lui Dumnezeu, iar pe de cealaltă parte, un reprezentant desăvârșit al umanității fără păcat. Astfel, El a îmbinat divinitatea cu umanitatea. – Ibid., vol. 7, pag. 907.
X. DIN PUNCT DE VEDERE SPIRITUAL, HRISTOS A STAT ÎN LOCUL LUI ADAM
Nu poate exista nici un dubiu că E.G. White ar susține faptul că Hristos, în perioada trăită în trup, ar fi avut natura spirituală de care s-a bucurat Adam până în momentul căderii. Deși această învățătură ridică probleme teologice profunde și deși găsim dificil ă acceptăm că Hristos în natura Sa umană era altfel decât restul omenirii, concluzia este inevitabilă. E.G. White spune:
Hristos este numit al doilea Adam. În puritate și sfințenie, în legătură cu Dumnezeu și iubit de Dumnezeu, El a început acolo unde primul a Adam a început. Nesilit a pășit peste locul în care Adam a căzut, ispășind eșecul acestuia. – My Life Today, pag. 323.
Atunci Isus nu a început din același punct cu Adam doar în ceea ce privește natura ispitei cu care S-a confruntat. El a început de unde Adam a început din punct de vedere spiritual, „în puritate și sfințenie, în legătură cu Dumnezeu și iubit de Dumnezeu.” Această chestiune a fost amplu tratată de E.G. White în 1895, când a redactat o lungă scrisoare pe această temă, din care vom reda în continuare, câteva fragmente:
Aveți grijă, mare grijă la felul în care explicați natura umană a lui Hristos. Nu-l prezentați oamenilor ca pe un om cu înclinații păcătoase. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat pur și fără de păcat, neatins de nici o pată de păcat; era după chipul lui Dumnezeu. Putea ă cadă și a căzut prin neascultare. Din cauza păcatului lui, urmașii lui s-au născut cu înclinații spre neascultare inerente. Dar, Isus Hristos era singurul născut din Tatăl. El a luat asupra Lui natura umană și în toate lucrurile, a fost ispitit așa cum natura umană este ispitită. Ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea, dar nici pentru o singură clipă nu s-a găsi în El vreo înclinație rea. A fost ispitit în pustie, așa cum Adam a fost ispitit în Eden…. Nașterea Lui a fost o minune a lui Dumnezeu: ….”Maria a zis îngerului: Cum se va face lucrul acesta, fiind că eu nu știu de bărbat? Îngerul i-a răspuns: Duhul Sfânt Se va coborî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”
Aceste cuvinte nu se referă la nici o ființă omenească, ci numai la Fiul lui Dumnezeu. Niciodată, nicicum, nu lăsați asupra minților oamenilor nici cea mai mică impresie că o pată sau înclinație spre păcat s-ar fi găsit în Hristos, sau că El ar fi cedat răului în vreun fel. În toate privințele a fost ispitit așa cum omul este ispitit, dar El este numit „Cel Sfânt”. Este o taină ce a rămas neexplicată muritorilor și anume cum a putut Hristos ă fie ispitit în toate privințele, asemenea nouă, și totuși ă fie fără păcat? Întruparea lui Hristos a fost și va rămâne o taină. Lucrurile descoperite sunt pentru noi și pentru copiii noștri, dar orice om ă se păzească de a considera pe Hristos un om întru totul, asemenea nouă, căci aceasta nu este cu putință… Primul Adam a căzut; al doilea Adam a rămas credincios lui Dumnezeu și Cuvântului Său, în cele mai dificile împrejurări, iar credința Lui în bunătatea, mila și dragostea lui Dumnezeu nu s-a clătinat nici pentru o clipă. – SDA Bible Commentary, ol. 5, pag. 1128, 1129.
Identitatea între desăvârșirea naturii spirituale aparținând lui Adam și a celei aparținând lui Hristos este clar stabilită în acest fragment. Iar contrastul între natura spirituală a lui Hristos și cea a restului omenirii este determinat cu grijă. Când E.G. White a scris: „Niciodată, nicicum, nu lăsați asupra minților oamenilor nici cea mai mică impresie că o pată sau înclinație spre păcat s-ar fi găsit în Hristos, ” ea nu se referea doar la faptul că Hristos nu a ales niciodată ă păcătuiască. În acest cadru, declarația se referă la starea lui Hristos la naștere. Este o interpretarea a cuvintelor îngerului „…Sfântul care se va naște din tine va fi chemat Sfântul lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte nu se aplică ființei umane, ci unei singure ființe umane. „Aceste cuvinte nu se referă la orice ființă umană, ci numai la Fiul Dumnezeului celui veșnic.” Interpretarea cum că declarația acesta se adresează naturii divine a lui Hristos ignoră faptul că aici, ca și în alte locuri, E.G. White folosește titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” cu aplicație nu numai la natura divină a lui Hristos, ci la întreagă Sa Ființă, ca Isus Hristos, Dumnezeul-Om. Este chiar evident faptul că mesajul central al fragmentului este acela că Hristosul divin-uman s-a detașat ca o Ființă unică într-o lume păcătoaă prin aceea că natura Sa spirituală era neîntinată, la fel ca cea a omului înainte de cădere.
În lumina pasajului de mai sus trebuie privite următoarele declarații:
Hristos a venit pe pământ, luând asupra Sa natura umană și stând ca reprezentant al omului pentru ca în lupta cu Satan, ă arate că omul, așa cum a fost creat de Dumnezeu, în legătură cu Tatăl și Fiul, poate împlini orice cerință divină. – Selected Messages, Book I, pag. 253.
El l-a înfrânt pe Satan, în aceeași natură în care, în Eden, Satan a obținut victoria. Dușmanul a fost biruit de Hristos în natura Sa umană. Puterea dumnezeirii Mântuitorului era ascună. El a biruit în natură umană, bizuindu-se pe Dumnezeu pentru putere. – SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1108.
La împlinirea timpului, El avea ă fie descoperit în trup omenesc. Avea ă ă-Și ocupe locul în fruntea omenirii, luând asupra Sa, natura, dar nu și păcătoșenia omului… În cer s-a auzit un glas: Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov care se vor întoarce de la păcatele lor. – Ibid., pag. 912, 925.
XI. ÎN CE SENS A FOST HRISTOS SFINÅ¢IT?
Se poate aduce obiecția că în timpul vieții Sale în trup omenesc, Hristos a fost sfințit. Ce rost ar fi avut sfințirea dacă El S-ar fi născut cu natura spirituală avută de Adam înainte de cădere? Nu a spus Isus Însuși „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei ă fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19)?
Verbul grecesc hagiazo nu implică în mod obligatoriu o creștere progresivă în sfințenie. Înseamnă, pur și simplu, „a consacra”, „a dedica”. Astfel că Revised Standard Version redă Ioan 17:19 în felul următor: „Și pentru ei, Mă consacru pe Mine Însumi, ca și ei ă poată fi consacrați în adevăr.” Acesta este unul din cele două sensuri cu care E. G. White se referă la sfințirea lui Isus Hristos.
„Pentru ei, spune El, Eu Însumi Mă sfințesc, ca și ei ă fie sfințiți prin adevăr.” Ioan 17:19. Aceeași devoțiune, …aceeași supunere față de preceptele cuvântului lui Dumnezeu, manifestate în Hristos, trebuie ă se vadă și în slujitorii Lui. – Parabolele Domnului Hristos, pag. 142.
„Pentru ei Eu Însumi Mă sfințesc.” Îmi dedic toată slava și tot ce sunt lucrării de răscumpărare a omului. Astăzi. cât de puțin sunt oamenii, mișcați spre a se sfinți pentru lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât suflete ă poată fi salvate prin ei. – Mărturii, vol. 4, pag. 457.
În alte pasaje, E.G. White vorbește de sfințirea lui Hristos, în sensul creșterii în har.
Isus, ca om, era desăvârșit, și cu toate acestea, creștea în har. – Mărturii, vol. 1, pag. 339.
Încă de la prima scânteiere de inteligență, El creștea necontenit în har spiritual și cunoștința adevărului. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 70.
El declara: „Eu Însumi Mă sfințesc, ca și ei ă fie sfințiți.” Ioan 17:19. astfel, creștinul trebuie ă trăiască în mijlocul oamenilor pentru ca mireasma dragostei divine ă fie ca o sare care ă păzească lumea de stricăciune. Zilnic asaltat de ispite, în continuu confruntat cu împotrivire din partea conducătorilor poporului, Hristos știa că trebuie ă Își fortifice umanitatea prin rugăciune. Pentru a putea fi o binecuvântare pentru oameni, El trebuia ă aibă comuniune cu Dumnezeu, rugându-Se pentru putere, perseverență, credincioșie. Astfel, Le-a descoperit ucenicilor în ce anume stătea puterea Sa. Fără această comuniune zilnică cu Dumnezeu, nici un om nu poate căpăta puterea pentru slujire. – Counsels for Teachers, pag. 323.
Fără a face speculații cu privire la natura exactă a acestei creșteri în har din partea Hristosului întrupat, este interesant de notat că E.G. White vorbește de Adam, înainte de cădere, ca având posibilitatea de a se dezvolta spiritual, deasupra nivelului de desăvârșire la care fusese creat. Ca și Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Adam avea de la început, o natură fără prihană și un caracter fără defect.
În ce consta puterea atacului asupra lui Adam, care a cauzat căderea acestuia? Nu era păcatul lăuntric, pentru că Dumnezeu făcuse pe Adam în asemănare cu caracterul Său, curat și drept. Nu existau trăături corupte în primul Adam, nici înclinații sau porniri înspre rău. – SDA Bible Commentary, vol. I, pag. 1083.
Dumnezeu a făcut pe om integru, l-a înzestrat cu trăături de caracter nobile, fără nici o predispoziție spre rău. – Patriarhi și profeți, pag. 49.
Totuși, era posibil pentru Adam ca ă crească spiritual.
Era posibilă lui Adam, înainte de cădere, formarea unui caracter neprihănit prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar a eșuat în împlinirea acestui lucru, și. Din cauza păcatului lui, noi avem o natură căzută și nu ne putem face singuri neprihăniți. – Calea către Hristos, pag. 62.
Conchidem atunci că Isus Hristos care „a început acolo unde primul Adam a început” (My Life Today, pag. 323), a izbândit în acest proces de maturizare spirituală, demonstrând astfel că nu a existat nici o scuză pentru căderea lui Adam.
XII. A AVUT HRISTOS VREUN AVANTAJ SPIRITUAL FAÅ¢Ă‚ DE NOI?
Obiecția aduă de obicei afirmației lui E.G. White că în timpul încarnării, Isus a avut natura spirituală de care s-a bucurat Adam înainte de cădere, este aceea că în acest caz, El nu ar mai fi putu fi exemplul nostru, de vreme ce El deținea un avantaj categoric față de noi. Dacă Isus nu a cunoscut în natura Lui, aceleași imbolduri păcătoase ca și noi, cum ar putea simpatiza cu lupta noastră? E rezonabil ă înălțăm înaintea copiilor noștri exemplul copilului Isus, dacă Acesta nu a moștenit aceeași natură decăzută care este partea restului omenirii? Acesta este un subiect tensionat, abordat de E.G. White în nenumărate locuri din scrierile dânsei.
1.Mai întâi, este subliniat apăsat peste tot în Spiritul Profeției, că nici o altă ființă omenească nu a fost silită ă îndure o luptă spirituală de aceeași magnitudine cu cea purtată de Hristos.
Hristos singur a avut parte de toate suferințele și toate ispitele ce lovesc omenirea. Niciodată, nici un altul născut din femeie nu a fost la fel de aprig asaltat cu ispite, niciodată, nimeni altul nu a purtat o așa de grea povară a păcatului și durerii lumii. Niciodată nu a fost altul de o înțelegere atât de vastă ori atât de mângâietoare. Părtaș la toate experiențele omenirii, El poate nu numai ă aibă compasiune pentru, dar și ă stea alături de cel împovărat, ispitit și chinuit. – Education, pag. 78.
2.În al doilea rând, ni se spune că Hristos a fost ispitit proporțional cu tăria Sa spirituală.
„El…a fost ispitit în ceea ce a suferit,” – a suferit proporțional cu desăvârșirea sfințeniei Lui. Dar stăpânul întunericului nu a găsit nimic în El, nici un gând sau sentiment ca răspuns la ispită. – Mărturii, vol. 5, pag. 422.
Tentațiile cărora Isus le-a rezistat sunt aceleași cărora noi găsim a ne fi atât de dificil a ne împotrivi. Acestea ai fost aruncate într-o măsură cu atât mai mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru. – Hristos, Lumina lumii, pag. 116.
3.În al treilea rând, Hristos era ispitit purtând vina rasei umane.
Ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume și dorința după strălucire care duce la îngâmfare. – Ibid., pag. 116.
Declarațiile lui E. G. White citate de obicei pentru a demonstra că Hristos a moștenit natura noastră umană sunt cele găsite în paragrafele care abordează ispitirea din pustie. În tratarea acestui episod, ea subliniază într-un mod special că intensitatea luptei era determinată de faptul că păcatul, vina, patima, degradarea, neputința întregii omenirii erau în acel moment, puse asupra, purtate în locul nostru de Hristos.
Imediat ce Hristos a pășit în pustia ispitirii, înfățișarea I s-a schimbat. Slava și splendoarea revărsate de la tronul ceresc și care îi luminaseră chipul când cerurile s-au deschis deasupra Lui, iar Tatăl L-a recunoscut ca fiind Fiul Lui în care Își găsește plăcerea, acum au dispărut. Greutatea păcatului lumii apăsa asupra sufletului Său și înfățișarea Sa dezvăluia o durere extraordinară, o adâncime a chinului pe care omul căzut niciodată nu le-a pătruns. El a simțit valul copleșitor al nenorocirii care a potopit lumea. A înțeles forța apetitului necontrolat și a patimilor murdare ce dominau lumea și care aduseseră asupra omului, suferințe de neînchipuit. Îngăduința cu privire la apetit a crescut și s-a întărit cu fiecare generație, după căderea lui Adam, până când neamul omenesc a ajuns așa de slab în ceea ce privește tăria morală, că nu mai putea birui prin propria putere. – Selected Messages, Book I, pag. 271.
Mântuitorul a fost ispitit timp de 40 de zile. Cele trei ispitiri relatate în Matei și Luca au constituit climaxul, ispitele de vârf la finalul ăptămânilor de confruntare spirituală. Nu se sugerează deloc că lupta lui Hristos a fost rezultatul moștenirii de către El a naturii noastre căzute, ci, mai degrabă, faptul că vina noastră, nenorocirea noastră, „apetitul necontrolat”, „patimile murdare” au fost așezate asupra Lui, astfel încât, într-un anume sens tainic, El a simțit ceea ce păcătosul simte. Atunci, în momentul culmii slăbiciunii Sale, Satan a venit cu ispitele lui iscusite.
Primul paragraf de pe pagina 117 a cărții Hristos, Lumina Lumii este deseori citat ca argumentând faptul că Hristos a moștenit natura noastră căzută.
Satan arătase spre păcatul lui Adam ca fiind dovada faptului că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă și nu poate fi ascultată. În natura noastră umană, Hristos avea ă îndrepte greșeala lui Adam. Dar când Adam a fost asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul din efectele păcatului. El stătea în puterea umanității desăvârșite, posedând vigoare deplină la minte și trup. Adam era înconjurat de slava Edenului și zilnic era în legătură cu ființele cerești. Nu tot la fel era și cu Isus când a intrat în pustie ă se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mentală și din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa, slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai așa putea ă răscumpere pe om din abisul degradării sale. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 117.
Acest paragraf nu se referă la ceea ce a moștenit Isus, la naștere, ci la ceea ce a fost așezat asupra Lui. Cele de mai sus urmează imediat după afirmația că „ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume și dorința după strălucire care duce la îngâmfare.” – Ibid., pag. 116. așa cum am văzut, Hristos nu S-a născut deficitar în „valoare morală” sau neputincios sau degenerat. O comparație atentă a prezentării ispitirii din pustie așa cum se găsește în Selected Messages și, respectiv, în Hristos, Lumina Lumii, descoperă faptul că în acea ocazie, Hristos a purtat ca locțiitor a nostru, vina acumulată a omenirii și a fost ispitit, având acest enorm dezavantaj.
Din nou, în Ghetsimani, vina omenirii a fost așezată asupra lui Hristos care a fost ispitit, având acest handicap.
Lupta era teribilă. Mărimea ei era vina neamului Său, a acuzatorilor și vânzătorului Său, vina lumii zăcând în nelegiuire. Păcatele oamenilor apăsau greu asupra lui Hristos și sentimentul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viața. – Ibid., pag. 687.
În pustia ispitirii și în Ghetsimani, Hristos ar fi putut muri sub povara păcatului așezată asupra Lui, dacă nu ar fi fost slujirea întremătoare a îngerilor cerești. La sfârșit, pe cruce, El S-a adus jertfă supremă, purtând vina întregii lumi. Înainte de a acel ultim strigăt, Satan presa asupra Lui într-o ultimă încercare de a a-l face pe Mântuitorul ă păcătuiască.
Asupra Domnului Hristos ca locțiitor și garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost așezat în rândul celor fărădelege, ca ă ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăția fiecărui urmaș al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale față de nelegiuire umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viața Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării și iubirii iertătoarea a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea ă fie înțeleaă de om, niciodată. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simțită. – Ibid., pag. 753.
Este clar că în episoadele pustiei, grădinii Ghetsimani și Golgotei , Hristos a avut un dezavantaj incalculabil, în confruntarea Sa cu Satana. Faptul că propria natură umană era în întregime fără păcat, faptul că nu a moștenit condiția noastră căzută, nu constituia deloc un avantaj, de vreme ce vina și degradarea omenirii pierdute erau puse asupra Lui. Dar ce se poate spune despre restul vieții Sale pământești? A avut vreun avantaj față de copiii și tineri, sau în aceste perioade ale vieții, a purtat într-o oarecare măsură vina umană?
Expunerea din Hristos, Lumina lumii, botezului lui Isus ne furnizează un indiciu cu privire la condiția Sa înainte de acest moment. Scriind despre acceptarea Fiului de către Tatăl, E.G. White declară:
Din cerurile deschise s-a auzit un glas zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Cuvintele acestea de recunoaștere au fost date pentru a inspira credință în inima celor de față și pentru a întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra Lui Hristos, cu toate că Se umilise ca ă ia asupră-Și firea noastră decăzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veșnic. – Ibid., pag. 112.
Purtând slăbiciunea naturii omenești, împovărat de întristarea și de păcatul ei, Isus a mers singur în mijlocul oamenilor. În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea asupra Lui, El Se găsea în singurătatea spiritului într-o lume care nu-L cunoștea. – Ibid.. pag. 422.
Prima dintre aceste două declarații se referă la perioada anterioară momentului ispitirii din pustie, anterioare așezării asupra lui Hristos cu acea ocazie „a valului copleșitor al nenorocirii ce potopise lumea.” – Selected Messages, Book 1, pag. 271. Se spune că „păcatele unei lumi vinovate au fost așezate asupra lui Hristos” înainte de botez, căci cu toate că aceasta avusese loc, El este recunoscut ca Fiu de Tatăl Lui. Cele două afirmații, „Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra Lui Hristos” și „cu toate că Se umilise ca ă ia asupră-Și firea noastră decăzută” sunt în apoziție. Când Hristos a luat asupra Sa, natura noastră căzută, păcatele lumii vinovate au fost așezate asupra Lui. Atunci, păcatul nostru nu a devenit al Lui, pe cale ereditară. A fost al Lui doar pentru că El l-a luat asupra Lui. Așa cum E.G. White explică, „El a luat asupra naturii Sale fără păcat, natura noastră păcătoaă, ca ă poată veni în ajutorul celor care sunt ispitiți.” – Medical Ministry, pag. 18. Acesta nu înseamnă că Hristos a luat natura noastră umană, păcătoaă asupra naturii Sale divine fără păcat. Dacă acesta ar fi fost sensul afirmației, aceasta ar fi fost o contrazicere a numeroaselor pasaje citate anterior și care arată clar că natura umană a lui Hristos era în totalitate fără păcat. Cea ce se dorește a se spune aici este faptul că peste natura Sa divino-umană fără păcat, El a luat natura noastră păcătoaă. Păcatul nu fost injectat în natura Lui. Pur și simplu, a fost așezat asupra Lui.
În nici o etapă a vieții Sale pământești, Isus nu a avut față de noi, vreun avantaj în lupta cu păcatul. În fiecare etapă, purtând la un anumit nivel, păcatele lumii vinovate, și fiind ispitit proporțional cu puterea Sa spirituală, Hristos a purtat o luptă infinit mai aprigă. „Niciodată, vreun altul nu a purtat o așa de grea povară, a păcatului și durerii lumii.” – Education, pag, 78. Bazându-Se complet pe Tatăl Lui pentru putere, El și-a păstrat nepăcătoșenia în fiecare etapă a formării Sale și, în final, a triumfat sublim. Un așa Model ne este pus înainte.
XIII. UN PARAGRAF DIFICIL LUAT ÎN OBIECTIV.
Sunt anumite declarații ale lui E.G. White care, luate împreună, dar izolate de celelalte comentarii făcute de dânsa cu privire la acest subiect, par ă susțină că Hristos a moștenit o natură căzută, păcătoaă. Unul dintre pasajele reprezentative pentru această categorie, este următorul:
Istoria Betleemului constituie un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu.” (Romani 11:33). Admirăm sacrificiul Mântuitorului care a schimbat tronul cerului cu staulul și tovărășia îngerilor sfinți cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească și mulțumirea de sine se simt mustrate în prezența Sa. Dar, acesta nu a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape fără margini ca ă ia natura omului chiar și atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană se afla slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității. Care erau consecințele acestea, se poate vedea în istoria strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca ă împartă cu noi, grijile și ispitele și ă ne dea pildă de o viață lipsită de păcat. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 48, 49.
Există mai multe moduri de interpretare a acestui paragraf. Unii îl înțeleg ca afirmând că la naștere, Hristos a moștenit o natură păcătoaă și căzută. Dacă această interpretare este validă, atunci declarația vine în contradicție cu celelalte extrase din scrierile lui E.G. White, discutate mai devreme. Dacă Hristos a moștenit o natură păcătoaă, atunci fără îndoială că a moștenit tot ce decurge din aceasta: porniri spre păcat, degenerare morală, patimile naturii noastre omenești, căzute. Spiritul Profetic susține că Hristos nu a avut nimic din toate acestea.
Se poate argumenta că Hristos a moștenit o natură căzută, dar, care -datorită faptului că a fost născut de la Duhul Sfânt și pentru că natura Sa divină a umbrit natura umană- era lipsită de porniri păcătoase, înclinații rele, patimile naturii noastre căzute. Datorită contopirii miraculoase a divinului cu umanul, în pântecul fecioarei Maria, copilul care avea ă se nască a putut fi numit „Sfântul” (Luca 1: 35). Dar dacă stau lucrurile, Hristos nu a moștenit o natură umană, căzută și păcătoaă. Moștenirea naturală a unui om este ceea ce posedă la naștere. Dacă, datorită umbririi minunate a naturii Sale divine, El S-a născut fără pată de păcat, un exemplu desăvârșit de umanitate fără păcat, atunci nu a moștenit acel tip de natură umană pe care noi o primim la naștere. Ceea ce ar însemna că El a moștenit tipul de natură umană care, după cum am văzut, va constitui posesiunea poporului lui Dumnezeu la cea de-a doua venire. Și atunci, cum ar mai putea fi adevărat că „El Și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității”? – Hristos, Lumina Lumii, pag. 49.
Doar dacă nu suntem dispuși ă admitem că E.G. White s-a contrazis pe ea înăși, ne vedem obligați ă dăm o altă interpretare paragrafului. Eu însumi crezând în inspirația lui E.G. White, optez pentru cea de-a doua alternativă. Nu există nici o îndoială că din punct de vedere fizic, Isus Hristos a fost asemenea contemporanilor Săi. În această privință, El „Și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității.” Mai mult, așa cum am arătat, Hristos a luat, prin substituire, asupra naturii Sale divin-umane, vina, neputința și nenorocirea noastră. Păcatul nu a fost al Lui prin moștenire. A fost al Lui prin atribuire. În acest sens a acceptat El „consecințele acțiunii legii eredității.” Rămâne înă faptul că „natura Sa spirituală era lipsită de orice pată de păcat.” – SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1104.
XIV. CONCLUZIE
În momentul de față, există două poziții opuse cu privire la relația dintre desăvârșirea spirituală a lui Hristos și cea a credincioșilor. Una dintre ele susține că desăvârșirea spirituală nu este cu putință poporului lui Dumnezeu, pe acest pământ. Cealaltă poziție afirmă că, înainte de venirea lui Isus, poporul lui Dumnezeu va ajunge, prin harul Domnului la fel de desăvârșit în caracter și natura spirituală, ca și Isus în umanitatea Sa. E.G. White nu a aderat la nici una dintre aceste poziții. Dânsa a afirmat în mod categoric că scopul ploii târzii este de a aduce pe copiii lui Dumnezeu la desăvârșirea de caracter a lui Hristos, în sensul că ei vor fi biruitori asupra tuturor actelor păcătoase: gânduri, sentimente, fapte. Pe de altă parte, dânsa afirmă clar că după căderea ploii târzii, rămâne o lucrare de purificare care trebuie făcută pentru cei credincioși și care nu-și va atinge împlinirea absolută până când ultimele urme ale păcatului nu vor fi eliminate din ei, la cea de-a doua venire a lui Hristos. Nicăieri nu insinuează că existau urme de păcat care trebuiau îndepărtate din Hristos-omul. Din contră, în mod constant dânsa descrie natura Lui umană ca fiind absolut fără păcat. Prin urmare, tragem concluzia că în timp ce obiectivul lui Dumnezeu este ca poporul Lui ă ajungă la armonizare deplină cu caracterul lui Hristos prin câștigarea biruinței asupra tuturor formelor de păcat, totuși, în această viață, nu le este cu putință ă egaleze natura umană a lui Hristos, din cauza păstrării, până la cea de-a doua venire, a facultăților, puterilor și capacităților rezultate din căderea omului în păcat.
În scrierile lui E.G. White accentul este pus în mod constant, pe desăvârșirea caracterului ca țintă de atins de către copiii lui Dumnezeu. Cei care astăzi, cu credincioșie folosesc puterea lui Dumnezeu pentru biruirea tuturor păcatelor și reflectarea caracterului lui Isus, sunt singurii care sunt pregătiți pentru darul mai abundent al ploii târzii. Acestea nu sunt timpuri pentru dispute pentru teorii teologice favorite, ci pentru solidaritate, astfel încât prin rugăciune, părtășie și mărturisire ă putem fi zidiți în trupul unitar al lui Hristos, gata ă primim revărsarea Duhului Său.
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
