Demnitatea de a fi sărac
„Un nume bun este mai de dorit decât o bogăție mare, și a fi iubit prețuiește mai mult decât argintul și aurul. Bogatul și săracul se întâlnesc: Domnul i-a făcut și pe unul și pe altul.” (Prov.22, 1.2.)
Sărăcia, în general nu este socotită a fi o calitate personală. În anumite locuri ea poate fi considerată semnul blestemului, sau rezultatul leneviei, al lipsei de chibzuință și al proastei administrări. Și totuși, prezența ei este din ce în ce mai mult simțită, la o categorie de semeni din ce în ce mai numeroasă. Dacă am sta să socotim atenți, am constata că unii oameni se zbat in sărăcie, în ciuda faptului că nu li se poate reproșa nimic în privința hărniciei sau silinței de a face totul cât mai bine. Până la urma urmei, sărăcia poate fi considerată o realitate prezentă
În aceste condiții, este necesară o căutare a posibilității de acceptare a sărăciei ca un lucru dat și o abordare a ei mai degrabă ca un aliat, decât ca un dușman. Cred că nu este prea greu a descoperi că sărăcia poate fi asociată chiar cu anumite virtuți. Oricum, gândirea ascetică creștină asimilează sărăcia ca pe o disciplină morală, sau ca pe o calitate de caracter obligatorie omului care se consideră într-o poziție avansată, în relația cu Dumnezeu.
In Evanghelie, sărăcia aste prezentă fără să creeze repulsie sau să jeneze pe cei atinși de ea. O văduvă săracă este luată drept model de generozitate chiar de către Învățătorul. El Se identifică cu cei săraci afirmând că binefacerea pe care o săvârșim „față de cel mai neînsemnat frate”, este considerată o faptă față de Dumnezeu.
Isus Însuși a cunoscut din plin greutățile materiale, și a știut ce este sărăcia, din experiența Sa proprie, și a familiei Sale. Copilăria și tinerețea Sa au fost marcate de neajunsuri și lipsă, dar acestea pare că nu au afectat negativ educația și imaginea Sa personală. Putem crede că Isus a avut demnitatea de a trăi în sărăcie, așa că nu trebuie să mai avem prejudecăți față de săraci.
Trebuie să recunoaștem faptul că uneori lipsurile sunt provocate într-adevăr de indiferență și lipsă de responsabilitate. Este mai dificil pentru cineva să se scoale la timp și să fie în program, și-i vine mai ușor să se mulțumească cu strictul necesar. În mod paradoxal țările bananiere sunt sărace în timp ce țările cu climă aspră sunt cunoscute ca dezvoltate și prospere. Într-o mare măsură, diferența este explicată de atitudinea față de muncă și disciplina personală a populației. Bineînțeles că în această ecuație se cuprind mult mai mulți factori, dar munca este unul foarte important.
Atunci însă când oamenii se străduiesc din răsputeri să-și împlinească lucrarea care le revine, dar sistemul nu le permite să progreseze prea mult în mod cinstit, atunci oameni se adaptează și duc o viață normală, deși plină de privațiuni. Așteptările lor se deplasează în zona în care ar putea fi împlinite, iar dorințele coboară până la nivelul la care măcar din când în când, pot deveni realitate.
Am putea începe să enumerăm o seria de avantaje pe care le are omul deprins a trăi decent în condiții modeste. Una din binecuvântările administrării unui număr restrâns de mijloace materiale este lipsa stresului. Când încercăm să ne apropiem de oamenii care posedă bunuri în exces, primul lucru pe care îl observăm este tensiunea și nervozitatea permanentă care îi caracterizează. Ar fi de așteptat ca siguranța materială să se traducă printr-o siguranță și liniște comportamentală, dar lucrul acesta lipsește în mod paradoxal. Neliniștea și teama pierderii este mult mai ridicată la cei mai bogați decât la cei mai săraci. Această stare de agitație afectează cu timpul sănătatea care devine o nouă sursă de îngrijorare suplimentară.
Ființa umană este aplecată din fire spre exces. Atunci când posibilitățile permit, obiceiurile de viață se înclină în direcția abuzului, în primul rând de ordin alimentar. Astfel abundența este un factor de risc la fel de temut ca și lipsa. O educație corespunzătoare ar putea crea premisele unei sănătăți publice mai ridicate pentru o țară săracă, decât pentru una bogată.
Mulțumirea și recunoștința sunt trăiri sufletești greu de dezvoltat în iureșul provocat de materialismul practic al societății orientată excesiv spre consum. Individul nu mai poate avea liniștea și răgazul să contemple lucrurile simple și naturale care să aducă echilibru și calm. Viața devine artificială și uscată. Preocupările de natură sufletească sunt în mod evident mult mai mari la populațiile cu existență mai precară decât la cele mai avansate economic.
Solidaritatea umană este un factor de stabilitate emoțională care se stabilește mai repede între oamenii atinși de suferințe comune, generate de lipsuri și sărăcie decât la cei mai puțin afectați de grijile supraviețuirii.
Motivația dezvoltării personale declanșează resurse intelectuale mai ales la cei crescuți sub provocarea permanentă a sărăciei. Universitățile din țările bogate sunt pline de nume de primă mărime venite din țările sărace sau în curs de dezvoltare. A doua generație și următoarele, se mulțumesc cu mai multă tihnă și confort și mai puțină luptă pentru excelență.
Până și banalul simț al umorului, se regăsește mai sănătos și mai repede la nevoiași decât la cei bogați. Aceștia din urmă devin mai repede consumatori de bună dispoziție decât producători beneficiari. Hazul de necaz devine un mod de supraviețuire emoțională în condiții de neajunsuri și privațiuni. Sărăcia produce o adevărată cultură a veseliei creată de factori de natură spirituală care să înlocuiască lipsa industriei de divertisment atât de dezvoltată în societatea căutătoare de plăceri scumpe și rafinate.
Căutarea de Dumnezeu din țările sărace se constituie într-o adevărată provocare pentru programele misionare ale bisericii. Este o mare încântare să afli vești misionare de la teritoriile lumii a treia. În contrast cu acestea, un proiect misionar care încearcă să facă ceva pentru sufletele tinere dintr-o cofetărie, la un tee-party, pare o caricatură. Explicația este însă, interesul foarte scăzut față de Evanghelie, în țările dezvoltate. În același timp, țările sărace sunt în căutare febrilă după adevăr și mântuire. Lipsa bunurilor trecătoare îi face să caute mai mult și mai stăruitor pe cele veșnice.
Iată că sărăcia nu este chiar așa de rea cum ar părea la prima vedere. Înțeleptul Solomon consideră că este ceva mai important decât o bogăție mare, numele bun. Este mai ușor pentru cel umil și simplu să aibă un nume bun. El este mai puțin expus invidiei și urii celorlalți. Tihna lui și mulțumirea sa sufletească este mai ușor de întreținut și mai trainică. Însuși Mântuitorul spunea că cei săraci sunt „ferice” în timp ce bogații vor intra anevoie în cer. Oricum, uimirea săracilor în fața strălucirii viitoare va fi mai profundă, recunoștința mai mare și lauda mai înaltă. Merită să încerci.
În aceste condiții, este necesară o căutare a posibilității de acceptare a sărăciei ca un lucru dat și o abordare a ei mai degrabă ca un aliat, decât ca un dușman. Cred că nu este prea greu a descoperi că sărăcia poate fi asociată chiar cu anumite virtuți. Oricum, gândirea ascetică creștină asimilează sărăcia ca pe o disciplină morală, sau ca pe o calitate de caracter obligatorie omului care se consideră într-o poziție avansată, în relația cu Dumnezeu.
In Evanghelie, sărăcia aste prezentă fără să creeze repulsie sau să jeneze pe cei atinși de ea. O văduvă săracă este luată drept model de generozitate chiar de către Învățătorul. El Se identifică cu cei săraci afirmând că binefacerea pe care o săvârșim „față de cel mai neînsemnat frate”, este considerată o faptă față de Dumnezeu.
Isus Însuși a cunoscut din plin greutățile materiale, și a știut ce este sărăcia, din experiența Sa proprie, și a familiei Sale. Copilăria și tinerețea Sa au fost marcate de neajunsuri și lipsă, dar acestea pare că nu au afectat negativ educația și imaginea Sa personală. Putem crede că Isus a avut demnitatea de a trăi în sărăcie, așa că nu trebuie să mai avem prejudecăți față de săraci.
Trebuie să recunoaștem faptul că uneori lipsurile sunt provocate într-adevăr de indiferență și lipsă de responsabilitate. Este mai dificil pentru cineva să se scoale la timp și să fie în program, și-i vine mai ușor să se mulțumească cu strictul necesar. În mod paradoxal țările bananiere sunt sărace în timp ce țările cu climă aspră sunt cunoscute ca dezvoltate și prospere. Într-o mare măsură, diferența este explicată de atitudinea față de muncă și disciplina personală a populației. Bineînțeles că în această ecuație se cuprind mult mai mulți factori, dar munca este unul foarte important.
Atunci însă când oamenii se străduiesc din răsputeri să-și împlinească lucrarea care le revine, dar sistemul nu le permite să progreseze prea mult în mod cinstit, atunci oameni se adaptează și duc o viață normală, deși plină de privațiuni. Așteptările lor se deplasează în zona în care ar putea fi împlinite, iar dorințele coboară până la nivelul la care măcar din când în când, pot deveni realitate.
Am putea începe să enumerăm o seria de avantaje pe care le are omul deprins a trăi decent în condiții modeste. Una din binecuvântările administrării unui număr restrâns de mijloace materiale este lipsa stresului. Când încercăm să ne apropiem de oamenii care posedă bunuri în exces, primul lucru pe care îl observăm este tensiunea și nervozitatea permanentă care îi caracterizează. Ar fi de așteptat ca siguranța materială să se traducă printr-o siguranță și liniște comportamentală, dar lucrul acesta lipsește în mod paradoxal. Neliniștea și teama pierderii este mult mai ridicată la cei mai bogați decât la cei mai săraci. Această stare de agitație afectează cu timpul sănătatea care devine o nouă sursă de îngrijorare suplimentară.
Ființa umană este aplecată din fire spre exces. Atunci când posibilitățile permit, obiceiurile de viață se înclină în direcția abuzului, în primul rând de ordin alimentar. Astfel abundența este un factor de risc la fel de temut ca și lipsa. O educație corespunzătoare ar putea crea premisele unei sănătăți publice mai ridicate pentru o țară săracă, decât pentru una bogată.
Mulțumirea și recunoștința sunt trăiri sufletești greu de dezvoltat în iureșul provocat de materialismul practic al societății orientată excesiv spre consum. Individul nu mai poate avea liniștea și răgazul să contemple lucrurile simple și naturale care să aducă echilibru și calm. Viața devine artificială și uscată. Preocupările de natură sufletească sunt în mod evident mult mai mari la populațiile cu existență mai precară decât la cele mai avansate economic.
Solidaritatea umană este un factor de stabilitate emoțională care se stabilește mai repede între oamenii atinși de suferințe comune, generate de lipsuri și sărăcie decât la cei mai puțin afectați de grijile supraviețuirii.
Motivația dezvoltării personale declanșează resurse intelectuale mai ales la cei crescuți sub provocarea permanentă a sărăciei. Universitățile din țările bogate sunt pline de nume de primă mărime venite din țările sărace sau în curs de dezvoltare. A doua generație și următoarele, se mulțumesc cu mai multă tihnă și confort și mai puțină luptă pentru excelență.
Până și banalul simț al umorului, se regăsește mai sănătos și mai repede la nevoiași decât la cei bogați. Aceștia din urmă devin mai repede consumatori de bună dispoziție decât producători beneficiari. Hazul de necaz devine un mod de supraviețuire emoțională în condiții de neajunsuri și privațiuni. Sărăcia produce o adevărată cultură a veseliei creată de factori de natură spirituală care să înlocuiască lipsa industriei de divertisment atât de dezvoltată în societatea căutătoare de plăceri scumpe și rafinate.
Căutarea de Dumnezeu din țările sărace se constituie într-o adevărată provocare pentru programele misionare ale bisericii. Este o mare încântare să afli vești misionare de la teritoriile lumii a treia. În contrast cu acestea, un proiect misionar care încearcă să facă ceva pentru sufletele tinere dintr-o cofetărie, la un tee-party, pare o caricatură. Explicația este însă, interesul foarte scăzut față de Evanghelie, în țările dezvoltate. În același timp, țările sărace sunt în căutare febrilă după adevăr și mântuire. Lipsa bunurilor trecătoare îi face să caute mai mult și mai stăruitor pe cele veșnice.
Iată că sărăcia nu este chiar așa de rea cum ar părea la prima vedere. Înțeleptul Solomon consideră că este ceva mai important decât o bogăție mare, numele bun. Este mai ușor pentru cel umil și simplu să aibă un nume bun. El este mai puțin expus invidiei și urii celorlalți. Tihna lui și mulțumirea sa sufletească este mai ușor de întreținut și mai trainică. Însuși Mântuitorul spunea că cei săraci sunt „ferice” în timp ce bogații vor intra anevoie în cer. Oricum, uimirea săracilor în fața strălucirii viitoare va fi mai profundă, recunoștința mai mare și lauda mai înaltă. Merită să încerci.
Ion Buciuman
