De două secole, pe bătrânul continent și apoi în Lumea nouă, „înalta critică” s-a opintit să erodeze istoricitatea și autenticitatea Bibliei. Scepticismul Școlii de la Tübingen s-a multiplicat prin corifeii teologiei liberale, ca Rudolf Bultman și Paul Tillich. Ciudat lucru: în timp ce musulmanii sunt tot mai gata să moară pentru onoarea Coranului și a Profetului, creștinii se tot disociază de Sfânta Scriptură, indiferenți sau mânați de un duh de rejecție față de temelia lor care a modelat istoria culturii și a civilizației.
În 1986, la universitatea Berkeley din California, grupul de studiu „Jesus Seminar”, cu 134 semnatari, toți doctori în teologie, au „decis” că, din cele 1.500 rostiri ale lui Iisus, doar 83 (18%) sunt autentice, iar din cele 176 acțiuni, numai 29 (16%) ar putea fi reale.
Mă identific cu omul de rând, neteolog, ca să-mi exprim nedumerirea: Mai este oare Biblia cartea de căpătâi? Este ea Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu dat lumii? Sau poate este doar o versiune, precum Coranul sau Vedele ? Să aibă profeții Noii ere dreptate?
Provocarea Coranului
Coranul este un sumar de 114 „sure” (capitole). O parte din titlurile surelor sunt nume de animale, de mirosuri, de pietre, etc…, fără vreo legătură sau explicație. De exemplu: sura 2 se cheamă „vaca”; sura 6 – „boul”; sura 57 – „fierul”; sura 72 – „demonul”; sura 95 – „smochina”; sura 105 – „elefantul”. Surele nu sunt organizate cronologic, nici pe categorii tematice, ci pur și simplu după lungime: Coranul începe cu sura cea mai lungă și se termină cu sura cea mai scurtă. Din această pricină, narațiunile se succed aleatoriu, lipsite de context și de explicații. Pe lângă această dificultate, Coranul mai este și scris în „araba religioasă” – o limbă considerată de unii lingviști ca a doua ca dificultate după chineză, din pricina gramaticii sofisticate și a vocabularului antic, ieșit din uz. Apoi textul suferă de cuvintele lipsă și fraze fără sens. Toate aceste motive fac din Coran o carte greu de asimilat, pentru priceperea căreia depinzi de înțelepciunea vreunui imam. Acesta și este cazua pentru care cei mai mulți dintre musulmani n-au habar de ce scrie în Coranul.
Cine, când și cum s-a redactat Coranul? Despre Biblie se știe cu oarecare exactitate cine și când a scrisă fiecare din cele 66 cărți ce o compun. În ce privește Coranul, planează difuzia. Pentru arabi, Coranul este o carte „tabu”. O analiză critică sau investigarea din partea lor ar fi blasfemie.
Ce știu musulmanii este că că Jibril „cel cu 600 de aripi” i-a dat lui Mahomed învățătura, pe parcursul a 23 ani; că Mahomed a transmis credincioșilor învățătura în mod oral; că ea a primit forma definitivă la cca. 20 ani după moartea lui Mahomed, din porunca califului Othman; și că în forma prezentă, Coranul este chiar copia „tablelor eterne” care există în ceruri (Sura 85,22). În conscință, toate celelalte „scripturi” (Vechiul și Noul Testament) sunt niște versiuni corupte și amăgitoare!
Pentru cercetători, în schimb, autenticitatea Coranului este umbrită de două probleme serioase. Primul – modul în care a fost alcătuit. Și al doilea – lipsa documentelor.
Mai multe Coranuri
În bătălia de la Yamama (632 d.Hr.), cei mai mulți dintre bunii musulmani care memoraseră Coranul au căzut pe câmpul de luptă. Îngrijorat de soarta Coranului, califul Abu Bekr a poruncit lui Zaid bin Thabit – unul din scribii lui Mohamed – să strângă toate resursele existente și să redacteze Coranul. Cutremurat de o lucrare atât de sfântă, Zaid a început să adune bucăți de oase, frunze, scoarțe de copac, piei și pietre care purtau inscripții din Coran. A chemat și martorii aflați în viață. Dar nu exista nici un musulman care să fi memorat în întregime Coranul. Nici chiar Mohamed nu reținuse tot din ce-i descoperise întruna, vreme de 23 ani, Gabriel. Sahih al Bukhari (810 – 870), redactorul cel mai de seamă al tradiției orale Hadith consemnează o replică bizară a lui Mohamed: „Profetul a spus: ‚Este foarte rău că unii din voi spun: Am uitat cutare și cutare verset din Coran. Căci, cu adevărat, și eu am uitat acel verset. De aceea trebuie să continuați să recitați Coranul pentru că el fuge din mintea omului mai repede decât fuge o cămilă.”
După doi ani, Zaid a oferit în cele din urmă lui Abu Bekr manuscrisul Coranului. Dar n-a trecut mult și s-a ivit un necaz și mai mare: Versiunea lui Zaid nu era singura aflată în circulație! La nici 20 ani de la moartea lui Mohamed, existau nu mai puțin de șapte versiuni diferite ale Coranului, unele mai scurte, altele mai lungi, cu o sumedenie de neconcordanțe . Și toate pretindeau că erau „originalul” ! De unde aceste variante?
Tot Bukhari e cel care sugerează în Hadith o explicație: „Omar (viitorul Calif) spunea: „L-am auzit pe Hișam bin Hakim recitând sura Al Furqan (a 25-a sură) pe când Apostolul încă trăia. Am urmărit recitarea sa și am observat că o recita altfel de cum m-a învățat pe mine Apostolul lui Allah. Când a terminat, l-am apucat de guler: „Cine te-a învățat să reciți sura în felul acesta?” El a replicat: „Apostolul lui Allah m-a învățat așa”. I-am spus: „Minți! Apostolul lui Allah m-a învățat altfel!” Așa că l-am dus la Mahomed. „O, Apostolule al lui Allah! L-am auzit pe individul ăsta recitând sura Al Furqan altfel decât m-ai învățat tu!” Atunci Profetul a spus: „Hișam, recită!” Și Hișam a recitat exact așa cum îl auzisem eu. La care Apostolul lui Allah a spus: „Chiar așa mi-a fost descoperit că trebuie recitat!” Apoi profetul mi-a spus: „Omar, recită și tu!” Eu am recitat altfel, așa cum știam de la Mohamed. Apostolul lui Allah a spus: „Și în felul ăsta mi-a fost descoperit că trebuie recitat!” Apoi a adăugat: „Coranul mi-a fost descoperit în mai multe feluri, așa că recitați în felul în care vă este vouă mai ușor.”
Izvoarele arse !
Pentru că multiplele variante riscau să scindeze pe musulmani, califul Othman a chemat pe Zaid și pe alți câțiva, poruncindu-le să redacteze un nou manuscris, zicându-le: „Acolo unde diferiți de varianta lui Zaid, scrieți numai în limba Kuraișă, căci ea era limba în care a fost revelat Coranul.” Când noul „canon” a fost gata, Othman a cerut versiunile originale și a comis incredibilul: Le-a ars! A ars chiar și manuscrisul primar al Coranului, cel al lui Zaid, pe care Hafsa, una din nevestele lui Mahomed, îl păstra cu sfințenie !
Firește, te întrebi: de ce le-a ars ? Cum poți să mai știi cât corespunde actualul Coran cu originalele? Răspuns la aceste întrebări nu avem.
Manuscrisele lipsa
A doua problemă este generată de lipsa manuscriselor din timpul califului Othman (650 d.Hr.). Când e vorba de documente, musulmanul arată totuși spre două manuscrise vechi: manuscrisul Samarkand (aflat în muzeul dinTașkent, Uzbekistan), și manuscrisul Topkapi (în muzeul din Istanbul). El „știe” că acestea sunt chiar originalele lui Othman.
O simplă cercetare a stilului scrierii și a ornamentelor grafice care înfrumusețează pagina te conduc inevitabil către începutul secolului 9. Ceea ce nu cunosc cei mai mulți musulmani este că ambele manuscrise sunt scrise cu caractere Kufite, scriere care nu era folosită nici în Meca și nici în Medina din timpul primilor patru califi (sec. 7). Scrierea Kufită, numită după orașul Kufa din Irak, a început să se impună abia după ce persanii din Bagdad și Kufa au preluat puterea în lumea arabă. Aceasta s-a petrecut către sfârșitul sec. 8. Atât manuscrisul Samarkand, cât și Topkapi datează din perioada ultimului deceniu al sec. 8 și primele decenii ale sec. 9.
Și chiar nici un manuscris? Dacă te gândești, pe vremea Noului Testament nu exista hârtia. Exista doar papirusul, material foarte perisabil; și pergamentul – material foarte scump. Cu toate acestea, există peste 5,300 manuscrise grecești, peste 10.000 versiuni ale Vulgatei latine și peste 9,300 de versiuni în siriacă, coptă, armeană, gotică, etc… Cele mai multe provin din perioada primilor 500 ani ai erei creștine.
Dar în vremea lui Othman exista din abundență hârtia! Unde sunt manuscrisele?
O creație colectivă
Concluzia profesorului și imanului Ibrahim Musa, de la Duke Univ. este: „Coranul a fost întocmit la cca. 150 ani după moartea profetului.” Și atunci câtă acuretețe poate el avea? Dacă în decurs de numai 20 de ani (de la moartea lui Mahomed – 632 d.Hr. – și până la redactarea primară a Coranului, de către Zaid – 652 d.Hr.) au existat deja șapte versiuni diferite, cu cât mai distorsionată putea fi cea scrisă după 150 ani?
„Creativitatea” arabului este incredibilă. Când același Sahih al-Bukhari a vrut să strângă toate tradițiile orale despre Mahomend în Hadith, din peste 600.000 de hadith-uri (povestiri) câte circulau, n-a găsit autentice decât 2.762 – adică doar 0,5% !
„Aproape în mod universal, savanți care au studiat independent Coranul și Hadith, au ajuns la concluzia că scrierile Islamice n-au fost revelația unui singur om, ci sunt compilații ale unor ediții mai târzii, formulate de un grup de oameni în decursul a câteva sute de ani”, spune un expert al Islamului . „Coranul de azi nu este Coranul din jurul anului 650 d.Hr., ci este un produs al secolelor 8 și 9. Și nu a fost produs în Mecca sau în Medina, ci în Bagdad. Iar plămădirea Coranului n-a avut loc în timpul vieții lui Mohamed, ci s-a dezvoltat în cca. 300 ani…”
Surpriza!
În 1972, cu ocazia restaurării marii moschei din Sana’a, în Yemen, lucrătorii au descoperit între acoperișul exterior și tavan un un set de 15.000 foi îngălbenite conținând Coranul. Într-un articol publicat în Atlantic Monthly , Tobi Lester – cel care a condus cercetarea – scria: „Manuscrisul pare să dateze din sec. 8, fiind cel mai vechi manuscris al Coranului. Unele fragmentele dovedesc mari abateri față de textul standard de azi!”
Luând notă de aceste diferențe, autoritățile islamice din Yemen au inerzis cu strășnicie publicarea lor. Andrew Rippin, profesor în științe islamice la univ. Calgary remarca: „Manuscrisul relevă că istoria timpurie a textului Coranic este, într-o măsură mai mare decât ne-am fi așteptat, o problemă nerezolvată. Textul se dovedește mai puțin stabil și are mai puțină autoritate decât s-a pretins.”
Telefonul fără fir
Până acum, discursul a urmărit datele „despre” Coran. De-acum, reflectorul pătrunde în conținutul scripturii musulmane.
Coranul include multe episoade din Vechiul și Noul Testament, în care se regăsesc eroii biblici: Ibrahim (Abraham); Musa (Moise), Yusuf (Iosif), Daud (David), Suleiman (Solomon), Ali (Ilie), Isa (Iisus), etc… Specific Coranului este că multe din povestiri se cam repetă, cu oarecari variații. Comparând aceste istorii cu relatările din Sfânta Scriptură – document antedatat Coranului – descoperim alterații majore privind conținutul și cadrul istoric al episoadelor.
De exemplu, Coranul pretinde că:
– Dumnezeu a făcut pe om nu din țărână (Genesa 2,7), ci dintr-un cheag de sânge (Sura 96,1-2). Sângele cui?
– În clipa potopului, Noe nu și-ar fi luat toți fiii în arcă (Gen. 7,7), ci doar doi; al treilea, răzvrătit, ar fi refuzat să intre în corabie și ar fi fost înghițit de potop (Sura 11, 44-45).
– Arca lui Noe nu s-a oprit pe muntele Ararat (Gen. 8,4), ci pe muntele Giudi (Sura 11, 46), undeva în sud-estul Turciei, la 350 km sud de Ararat.
– Nevasta lui Noe și-ar fi înșelat soțul, drept care ar fi ajuns drept în iad (Sura 66,10)
– După ieșirea sa din Ur, Avraam n-a locuit în Hebron, Palestina (Genesa 13,18), ci ar fi locuit chiar în Mecca, Arabia (Sura 14, 38-40 ). Iar Isaac este chiar acela care ar fi ridicat templul Kaaba, din Mecca.
– Când Avraam s-a dus să jertfească pe fiul său, nu pe Isaac l-a adus, și nici pe muntele Moria (Gen. 22,3), ci pe fiul Agarei, Ismael; și undeva pe lângă Mecca (Sura 37,110).
– Haman, primul ministru al Persiei (474 î.Hr.) și tartorul evreilor din timpul Esterei, (Estera 3,1), ar fi trăit… cu 1.000 ani înainte. Coranul îl înfățișează ca ministru și prieten al lui Faraon și contemporan cu Moise (Sura 28,7).
– Vițelul lui Aaron ar fi fost turnat de un meșter samaritean (Sura 20,85-87). Istoria însă contrazice categoric această părere: samaritenii apar abia cu aproape 800 de ani mai târziu, odată cu luarea în robie a Israelului (722 î.Hr.) și aducerea în Palestina a altor popoare păgâne care-și iau numele de la capitala lor, Samaria.
– Fecioara Maria, mama lui Isus, apare în Coran drept fiică a lui Aaron și nepoată a lui Moise (Sura 19, 29.53), măcar că Aaron a trăit cu 1.300 ani înaintea Mariei.
– Isus nu S-a născut într-un staul în Betleem (Luca 2,6-7), ci sub un palmier în Nazaret (Sura 19,23).
– Asemeni lui Buddha, Isus, ca nou-născut, ar fi vorbit chiar din leagăn; și, încă de copil, ar fi săvârșit minuni (Sura 19, 30-34)
– Isus n-a fost răstignit și nici n-a murit, ci ar fi fost înălțat de Allah la cer și un altul (fără nume) ar fi murit în locul Lui, pe cruce. (Sura 4, 137)
Pe lângă asemenea discrepanțe față de raportul biblic, Coran include episoade preluate aproape cuvânt cu cuvânt din literatura iudaică apocrifă – dovadă a influenței pe care Mahomed le-a primit de la creștini și iudei în perioada de început.
Episodul din sura 5,31-32, cu „corbul trimis de Dumnezeul la Cain, ca să-l învețe cum să-l îngroape pe Abel”, este preluat din Mishnah Sanhedrin 4:5. Episodul din sura 21, 51-71, cu aruncarea lui Avraam în cuptorul de foc și izbăvirea lui miraculoasă – este preluat din Midraș Rabbah. La fel, scena hazlie din sura 27,17-44, cu papagalul vorbitor al împăratului Solomon și cu împărăteasa din Șeba, care-și ridică fusta când e să pășească pe o pardoseală care imita apa – este un împrumut din Al doilea Targum al Esterei. Celebra călătorie nocturnă a lui Mohamed pe un cal înaripat, de la Mecca la Ierusalim, cu suirea lui până în al șaptelea cer, și apoi întoarcerea lui în aceeași noapte, este o parafrază adaptată din Testamentul lui Avraam (cca. 200 î.Hr.), la rândul său un împrumut dintr-o sursă persană mai veche, Artai Viraf Namak.
În Coran se regăsesc și împrumuturi din evangheliile apocrife: episodul copilului Isus care modelează păsărele din lut și apoi le dă viață – este luat din Evanghelia lui Toma a copilăriei lui Isus. Iar scena pruncului Isus care vorbește ca un adult (sura 19,29-33) își are originea în Prima Evanghelie a copilăriei lui Isus, o lucrare apocrifă egipteană. Iar descrierea iadului de către Mohamed se aseamănă izbitor cu iadul din Homiliile lui Efraim, predicator nestorian din sec. 6, material în vogă pe vremea lui Mohamed..
Forța a trei petice
Istoria redactării Bibliei, în schimb, este presărată cu dovezi ale autenticității. Referindu-ne la Noul Testament, găsim o abundență de documente și mărturii arheologice ale autenticității.
P52. În 1920, bogatul postăvar și colecționar de antichități, John Rylands din Manchester, cumpără (la a doua mână) de la un negustor de vechituri din Egipt un petic de papirus scris pe ambele părți. Papirusul fusese rupt dintr-un sul ce învelise o mumie. Abia după 16 ani (în 1936), un cercetător îi identifică conținutul și vechimea – era un fragment din Evanghelia după Ioan, cap. 18 (versetele 31-33 și 37-38), datat nu mai târziu de 125 – 140 d.Hr.. Acest petic – celebrul „papirus 52”, dezvăluie faptul că, la numai 30 ani de la scrierea ei, copii ale Evangheliei după Ioan depășiseră spațiul palestinian și circulau deja în Egipt!
7Q5. În 1972, cercetătorii au scos la iveală în peștera nr. 7 de la Marea Moartă un străvechi fragment de papirus, datând cel mai târziu din anul 68 d.Hr – anul când comunitatea eseniană de la Qumran a fost măcelărită de legiunile romane. Peticul redă doar câteva cuvinte din Evanghelia după Marcu (6:52-53). Dar impactul unui manuscris apărut la nici 20 ani de la conceperea originalului este incalculabil!
P64. Și seria descoperirilor umitoare continuă. În ajunul crăciunului din 1994, un cercetător german, Carsten Thiede, scotocind prin biblioteca Magdalen din Oxford, a dat peste o bucățică de papirus uitat din 1901. Din punct de vedere paleografic, scrisul aparținea chiar primului secol. La cercetare, peticul a scos la lumină un fragment al Evangheliei după Matei, cap. 26 și ar putea fi datat prin anii 66-68 d.Hr., în aceeași perioadă ca și 7Q5!
Începând din sec. XIX, parcă o mână providențială scoate la lumină, piesă cu piesă, dovezi și argumente ale autenticității Sfintei Scripturi. Ultimele mărturii demontează ipoteza ateistă a unei redactări târzii a Evangheliilor și obligă la o reașezare de poziții a criticilor Bibliei. Chiar incomplete sau desperechiate fiind, ele sunt mărturii că Evanghelia, în mod cert, este contemporană cu generația martorilor oculari și că e demnă de crezare.
