Autor Florin Laiu
Christos Eliberatorul
Exodul descrie marea eliberare a lui Israel din Egipt, care va fi invocată ulterior în toate vremurile de necaz ale lui Israel și va deveni prototipul eliberării finale a Israelului spiritual, din Babilonul apocaliptic. Această mântuire istorică a fost imortalizată în toate sărbătorile israelite, de la Paști la Corturi, și s-a adăugat pentru totdeauna la semnificația Sabatului, conform textului deuteronomic al Decalogului.
Pentru o abordare creștină a oricărei scrieri biblice, pentru a-i înțelege lecția evanghelică, este necesar să se observe, mai întâi, care este locul Domnului Christos în narațiunea, profeția sau tipologia ei, – desigur, fără a forța aplicația !– ca să putem privi totul din perspectivă christocentrică.
Fiul lui Dumnezeu este prezent în Exodul, atât la modul istoric, cât și tipologic. De la început (cap. 3), inițiativa mântuirii din sclavie este luată de o Ființă misterioasă numită alternativ: Solul lui Iahwé („Îngerul Domnului”, în textul românesc) și Dumnezeu. Acest Ambasador personal al Domnului, identificat cu Domnul Însuși, Se recomandă lui Moise ca fiind Dumnezeul strămoșilor lui Israel, Dumnezeul legământului abraamic, iar Numele sacru pe care și-L descoperă pentru prima dată – „Eu Sunt” (‘ehyé < ‘ahwé), adică El Este (Iahwé)[1] – capătă o accepțiune soteriologică, un sens de izbăvire, de mântuire. Numele acesta Se descoperă în vederea eliberării lui Israel din robie (Ex 6:2-8).
Dar Christos este prezent și în sens figurat, tipologic, în persoana lui Moise, – profetul prin excelență, reprezentantul și mijlocitorul lui Israel, singurul care se putea întâlni personal cu Dumnezeu, – în mana venită din cer, în stânca izvorului de apă, în simbolurile și ritualurile specifice, instituite odată cu primul Paște și dezvoltate sistematic în cultul Sanctuarului: jertfa, preotul, lumina, tămâia, pâinea, perdeaua, chivotul și sanctuarul însuși. Chiar Israel, ca fiu al lui Dumnezeu, ca „întâi-născut”, este o umbră magnifică a Marelui Messía, Care avea să Se identifice cu poporul până acolo încât să recapituleze în propria experiență, chiar în detalii, drumul lui Israel din Egipt în pustie, la Iordan și mai departe, biruind acolo unde Israel, asemenea lui Adam, fusese învins (Mt 2:15, Os 11:1, Is 49:3-7).
După ce am stabilit baza hermeneuticii creștine a cărții Exodului, putem studia ordinea etapelor acestei mântuiri memorabile, ca să vedem dacă nu cumva este o ordine de principiu și tipică pentru felul în care Dumnezeu mântuiește pe toți oamenii. Într-adevăr, Christos nu Se descoperă evreilor în țara robiei, ca să le dea o lege, după care să-i salveze, pe temeiul condițiilor ei. El procedează exact invers. Mai întâi îi mântuiește din Egipt pe cei ce cred, și anume pe cei care-și dovedesc credința prin împlinirea condițiilor eliberării. Și Domnul nu face distincție între evrei și egipteni, fiindcă unii egipteni cred și, ca dovadă, se alătură poporului lui Dumnezeu.
Umblând nevăzut alături de omul ales, învăluit în coloana de foc sau de nor, întruchipat în imaginea lui Moise și a miilor de miei (sau iezi) jertfiți în casa robiei și pe fugă mâncați în noaptea cinei pascale, Christos eliberează pe fiii lui Israel „cu mână tare și braț puternic”, înmulțindu-Și minunile, provocându-le și încercându-le credința la tot pasul. După ce îi eliberează și astfel îi pregătește spiritual, Fiul lui Dumnezeu le dă Legea pe Sinai, la împlinirea a 7 săptămâni de la Exod, ceea ce se sărbătorește până astăzi în calendarul iudaic, sub numele de Șavuot (Cincizecimea, „Rusaliile”).
Legea, Decalogul, Legământul
Legea (Tora) cuprinde nu numai Decalogul, ci toate poruncile, preceptele și instrucțiunile Domnului, cu aplicații specifice culturii și cerințelor timpului. Poruncile lui Dumnezeu sunt mult mai multe decât zece și ele sunt destul de diverse în Lege: morale, ceremoniale, sanitare, juridice etc. Din punct de vedere al obligativității lor pentru israelit, toate aveau autoritate morală, ca și interdicția dată în Rai părinților noștri.
Distincția pe care o facem noi, între moral și ceremonial, este pur și simplu convențională, didactică. Ea nu apare nicăieri, în mod explicit, în teologia biblică; nici în Vechiul, nici în Noul Testament. Această distincție este sugerată, este implicită în natura fiecărui comandament, dar nu este învățată în mod direct.
Pentru a înțelege perspectiva biblică, trebuie să mai adăugăm că, în ambele Testamente, rareori Decalogul este numit Legea. Cele mai multe referiri biblice la Lege, – de fapt, aproape toate – privesc întregul sistem religios care a fost dat lui Israel la Sinai.[2] În mod obișnuit, Decalogul este numit: Legământul,[3] Cele Zece Cuvinte[4] (Deka Logoi) sau Mărturia[5] (documentul Legământului).
Decalogul este un cod moral fundamental, un legământ cu zece clauze. Dacă ne uităm puțin la el, însă, vedem că nu cuprinde toate interdicțiile morale posibile. Multe alte comandamente morale au fost date după aceea.[6] Este ușor de observat că Domnul a vrut să dea lui Israel, în copilăria lui spirituală, doar un rezumat al interdicțiilor care se referă la cele mai obișnuite păcate. Dar fărădelegi ca: vrăjitoria, beția, perversiunile, oprimarea săracilor, calomnia, nedreptatea la judecată, prostituția și multe altele nu apar în litera Decalogului. Ele sunt scrise în alte părți din Lege. Decalogul este un rezumat foarte reprezentativ și ușor de memorat, de la vârsta în care puiul de om a învățat să-și numere degetele.
Decalogul este, de asemenea, un datum special pentru poporul celor salvați. Dacă Christos a turnat asupra egiptenilor și asupra zeilor lor 10 urgii, israeliților le-a descoperit într-o manifestare de nemaiîntâlnită grandoare și solemnitate, 10 imperative morale care condamnă păcatul în diverse forme de manifestare: religioasă, socio-culturală și psihologică.
Făgăduințe mai bune
Este important să subliniem, însă, că Decalogul nu reprezintă o formă exhaustivă, pancosmică și eternă a imperativelor divine. El este un cod cu aplicabilitate universală, dar este formulat, în mod evident, în condițiile unui legământ pământesc, trecător și limitat de propriile sale slove: este adresat muritorilor și nu îngerilor („ca să trăiești multe zile…”, „să-ți cinstești părinții…”, „să nu comiți adulter”), este dat unui popor care a fost eliberat din Egipt, căruia i s-a făgăduit „țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău” (cf. 20:12) și nu Paradisul Nou sau Cerul.
Când Biblia ne spune că Noul Legământ a fost întemeiat pe făgăduințe mai bune, nu se referă la promisiunile omenești, ci la ale Domnului. Noul Legământ ne făgăduiește în Christos viața veșnică, Cerul și Pământul Nou, nu doar zile multe în Å¢ara Sfântă, cum ne promite slova Decalogului. Este limitat în literă și pentru faptul că el se adresează în ebraică la persoana a doua, masculin, singular: evreului antic și universului lui: nedoriții zei casnici, soția / soțiile, copiii, sclavii, vitele și străinul rezident.
O altă limită a Decalogului, însă una foarte înțelept potrivită scopului pentru care a fost redactat acest cod, este aceea că imperativele lui sunt, în majoritatea cazurilor, negative. Cetățeanului israelit i se interzice să-și ucidă semenul, chiar dacă-i este vrăjmaș, dar iota Decalogului nu-i ordonă la fel de explicit să-și iubească pozitiv aproapele și să-i facă bine pe orice cale. Acest principiu este scris în altă parte a Legii.
Astfel Decalogul, ca imagine negativă a chipului divin, a caracterului desăvârșit, reprezintă doar clișeul prin care privim realitatea morală într-un mod întunecos, alb-negru și inversat. Numai lumina lui Christos și baia de Revelator și Fixator a Spiritului Sfânt poate face să apară în viețile noastre chipul moral al lui Dumnezeu.
Dispoziția firii omenești de a se mulțumi cu umbra, cu religia motivată numai de teama pedepsei și de speranța moștenirii țării promise este ilustrată în istoria lui Israel ca o demonstrație a neputinței Legii. Ea, Legea, cu toate poruncile ei, inclusiv „cele zece cuvinte ale Legământului” de la Sinai, a fost și rămâne doar o disciplină necesară, un pedagog și o oglindă. Când este scrisă în inimă de Spiritul Sfânt, ea nu se mai numără pe degete, pentru că nu se limitează la iotă. Acum „slujim Domnului într-un spirit nou, nu după vechea literă” (Rom 7:6), pentru că în Christos, Duhul Domnului este Stăpân, și unde este El, acolo este libertate morală și o slavă care nu poate fi atinsă sub Lege, nici chiar prin cea mai bună slujbă săpată în piatră, care este doar aducătoare de moarte și de osândă (2Cor 3:7-18).
Domnul, însă, „ne-a făcut în stare să fim slujitorii unui legământ nou, nu al literei, ci al Spiritului; fiindcă litera omoară, dar Spiritul dă viață” (ibid. v. 6). „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Iisus Christos” (In 1:17). Avantajul celui ce privește mai sus de literă, evreu sau neevreu, contemporan cu Moise sau cu Pavel, nu este doar un exercițiu etic pentru domesticirea și dresarea unui animal social, ci mântuirea însăși, izbăvirea deplină de păcat: „Păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, fiindcă nu sunteți sub Lege, ci sub Har.” Credinciosul care este fiu al lui Dumnezeu, iertat și mântuit, nu este sclavul unei legi, oricare ar fi ea, ci sclavul iubirii transformatoare care l-a răscumpărat. O asemenea dragoste nu se dă înapoi de la litera imperativă, dar întotdeauna trece dincolo de iotă și cirtă.
Problema noastră este că avem o Lege cu majusculă, pe care credem că o înțelegem, și un „har” scris cu literă mică, în fața căruia stăm contrariați și neîncrezători. Dacă Galatenii au primit manifestările puterii Duhului prin „auzirea credinței”, prin „zugrăvirea” lui Christos Cel Răstignit în fața conștiinței lor (Gal 2:1-5), și nu prin faptele Legii, cum ar putea crede cineva, astăzi, că ultima revărsare a Duhului întârzie, nu din cauza profundei necunoașteri de Dumnezeu, ci din cauză că nu se fac legiferări mai stricte, ori nu se adoptă un tip de legalism mai cult și mai parfumat?
Cântarea lui Moise, așa numita Cântare a Mării, este cântarea bucuriei mântuirii, înainte de primirea Legii. Înainte de Exodul 20 vin capitolele 12-14, cu eliberarea și trecerea Mării, capitolul 15 cu Cântarea mântuirii, capitolul 16 cu mana din cer, capitolul 17 cu stânca dătătoare de apă, capitolul 18 cu un sfat providențial venit de la Domnul pe o cale neconvențională. Prin acestea, poporul este pregătit pentru marea sărbătoare de la Sinai, când va auzi glasul Celui Prea Înalt.
Limite și dincolo de ele
Este interesant că Domnul alege Sinaiul (Horeb) ca loc al descoperirii Legii, adică exact locul în care Se descoperise lui Moise ca Dumnezeu al legământului abraamic și Mântuitor al lui Israel. Acolo unde lui Moise însuși îi pusese limite, ca să facă distincție între ce este profan și ce este sacru, Dumnezeu îl cheamă pe Moise lângă El, în văpaia și fumul Sinaiului, printre îngeri, ca mijlocitor al Legământului, în timp ce poporului i se pun limite drastice. Aceste limite prefigurează toate poruncile și legile pe care Dumnezeu avea să le transmită. Întâlnirea cu Dumnezeu nu este o experiență fizică, exterioară. Nu deștepții, nu curioșii, nu îndrăzneții și tupeiștii sunt cei așteptați pe munte, ci numai cel chemat. Biblia ne dezvăluie că, înainte de rostirea Decalogului, poporul se mâniase pe Dumnezeu, nu putea suporta această limitare a accesului, sub pedeapsa cu moartea (chiar pentru animale: Ev 12:20-21), ceea ce ne arată că, deși se spălaseră pe dinafară, inima lor nu era pregătită pentru primirea „cuvintelor vii” ale Legământului.
Uneori îi acuzăm pe bieții israeliți că ar fi greșit spunând: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex 19:5-8) ca răspuns la condițiile de Legământ rostite de Însuși Dumnezeu. Dar ce altceva mai bun, poate face omul, atunci când Dumnezeu propune sau impune, decât să spună „da”? Psalmistul spunea: „Jur – și mă voi ține de jurământ, – că voi păzi toate legile Tale cele drepte!” (Ps 119), și nimeni nu l-a acuzat de încredere în sine. A lăsa lui Dumnezeu deciziile pe care noi înșine trebuie să le luăm nu este o virtute creștină.
Cât privește puterea acelui legământ, în ciuda faptului că era limitat în multe privințe, el era adecvat situației și era absolut necesar ca disciplină pentru întregul popor, atât în pustie cât și în țara pe care, cu multă întârziere avea s-o primească. Această exercitare exterioară a moralei era și este absolut necesară într-un stat, într-o instituție. Dar ceea ce trebuie înțeles, este că, în ce privește religia personală (singura care duce la mântuirea sufletului), esențiale sunt motivațiile corecte: credința și iubirea.
Închinarea personală nu a fost rezervată timpurilor Noului Legământ, ci a fost trăită de toți adevărații credincioși: înainte de Sinai, la Sinai și după aceea. Moise Însuși, mijlocitorul legământului care, mai târziu, va fi numit „vechi”, a biruit păcatul fiindcă trăia sub Har, nu sub Lege, în timp ce mulți dintre cei care se puteau lăuda cu conformarea față de Decalog (deoarece cârtirea, de pildă, sau pofta după carne nu sunt condamnate de litera celor 10 porunci!) au fost înghițiți de pământ sau de alte urgii ale Domnului.
Semnul salvării și al libertății
Din perspectiva exegezei Apocalipsei, cartea Exodului este o mină de diamante. Nu numai paralela cu plăgile este instructivă, ci multe alte elemente din Apocalipsă: sângele Mielului, cântarea lui Moise și a Mielului, semnul pe frunte sau pe mână, cele 12 seminții ale lui Israel, cele 12 pietre scumpe, Cortul lui Dumnezeu care va locui cu oamenii – și multe altele, în special împlinirea făgăduințelor legământului în Apocalipsa 21. După cum cruțarea întâilor-născuți, „în noaptea aceea” a fost condiționată de semnul sângelui pascal pe tocul ușii, tot astfel eliberarea poporului de întâi-născuți ai lui Dumnezeu de astăzi (cf. Ev 12:23) este condiționată de prezența sigiliului lui Dumnezeu și al Mielului pe frunte, în opoziție cu ceata celor care au „pe frunte sau pe mână”, stigmatul Fiarei.
Întâmplător, probabil, dar totodată semnificativ pentru memoria noastră, versetul din Apocalipsa 13:16 este explicat cel mai bine de Exodul 12:16 (a se observa și contextul !), unde, pentru prima dată în istoria mântuirii, expresia „un semn pe mână și pe frunte” este aplicată unei zile de sărbătoare, Paștelui care comemora eliberarea din Egipt. Aceasta sugerează că semnul Fiarei apocaliptice este un fel de parodie a Paștelui.
În justificarea Sabatului, la motivul Creației din Exodul 20, se adaugă în Deuteronom 5 motivul eliberării. Prin urmare, dacă Paștele era un semn al lui Iahwé „pe mână și pe frunte”, și dacă Sabatul săptămânal, prin excelență este semnul Dumnezeului Creator și Mântuitor, atunci semnul Fiarei trebuie să fie un fel de anti-Paști și anti-Sabat, un pretins memorial al izbăvirii, dar în realitate un semn al religiei inventate de om, un fals teologic, istoric, politic și juridic: ultima minciună în aplicarea legalistă și pseudevanghelică a Decalogului.
Dar Mielul va birui, pentru că El este Cel Care Este, Care Era și Care Vine, în timp ce Fiara era, nu mai este, și are să vină pentru puțină vreme. Înainte de apropierea eliberării, robia devenea tot mai aspră. E o modalitate a lui Dumnezeu de a Se apropia de noi cu mântuirea Sa, tot așa cum, văzând pe Christos, demonizatul din evanghelii a început să se zvârcolească și mai urât, înainte de a fi pentru totdeauna eliberat. „Dar cu cât îl asupreau mai mult [pe Israel], cu atât se înmulțea și creștea…” (Ex 1:12). Aceasta sună ca o făgăduință a împlinirii misiunii, după binecunoscuta profeție: „Lucrarea pe care n-a fost făcută în timp de pace și prosperitate, va fi făcută în împrejurările cele mai grele și în condițiile cele mai descurajatoare.”
Interesant e că atât în Exod, cât și în Apocalipsă este prezentă tema libertății de închinare. Marele test final și universal din Apocalipsă vizează închinarea cerută de Dumnezeu și adusă Lui în mod liber. În cartea Exodului, Moise nu cere lui Faraon eliberarea social-politică a unui popor de sclavi, pentru a-i instala în Canaan, care era cea mai bună provincie a Egiptului. Instruit de Dumnezeu, el cere pentru evrei doar libertatea de închinare, oricât de riscantă ar fi fost acordarea acestui drept natural. Israel cerea să plece nu la o slobozenie deșartă, într-o fabuloasă Americă a antichității, ci în pustie, cale de trei zile, pentru ca acolo să slujească Domnului, așa cum a cerut El. Fără altă explicație.
De ce în pustie, de ce trei zile, de ce toți, de ce și copiii, de ce chiar și animalele? Nici o explicație. Așa este închinarea cerută de Dumnezeul lor, Care are dreptul să le ceară orice, oricum, oricât și oricând, iar Faraon este obligat prin natura lucrurilor să recunoască în fapt, acestor sclavi, cel mai elementar și mai important drept uman. De aceea, ei vor pleca și nu vor lăsa în Egipt nici o unghie. Întoarcerea lor era subînțeleasă și reacțiile verbale ale faraonului nu trădau nici o suspiciune politică, deși el se temea că libertatea religioasă absolută ar crea precedente nedorite și ar putea deschide calea altor libertăți. De aceea s-a răzgândit, călcându-și cuvântul de zece ori, până când, în sfârșit, s-a dus „ca plumbul în inima mării”.
Dumnezeu Exodului este protagonistul libertății. El chiar a contat pe faptul că orgoliosul faraon nu va agrea niciodată o asemenea filozofie politică. Îl cunoștea prea bine. Și chiar pentru acest motiv l-a lăsat să ajungă faraon. Dacă Egiptul ar fi avut un suveran dispus să împlinească voia Domnului, Israel nu s-ar fi ales decât cu libertatea de închinare, pe când faraonul cel rău a dat Domnului posibilitatea, chiar dreptul de a face pentru Israel mai mult decât ceruse în mod oficial.
Slava Domnului
Imaginea rămasă pe retină la încheierea lecturii Exodului este momentul în care, după executarea și instalarea Sanctuarului în pustie, după ce au făcut totul strict după chipul arătat de Domnul, Slava Fiului lui Dumnezeu, norul și focul ceresc, a umplut Cortul (Ex 40:34-38), astfel încât nimeni nu mai putea intra acolo.
Imaginea este preluată de Apocalipsă, mai întâi în scenele premileniale ale încheierii lucrării lui Dumnezeu, când pământul va fi inundat de lumina cunoașterii slavei Domnului (Ap 18) și când se va încheia Judecata de Cercetare și Iisus va inaugura împărăția milenială a slavei (Ap 15). În forma cea mai plină, imaginea prefigurează descrierea comuniunii perfecte din Ierusalimului Nou, care este „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” și are aceeași formă de cub ca „sfânta sfintelor” din Exodul. (Ap 21:3.7.22-27). Porțile acelea care niciodată nu se închid, se vor închide pentru o singură dată: în fața celor care doresc doar eliberarea de vinovăție, nu de păcat, în fața celor care nu iubesc legământul credinței și iubirii față de Creator, ci și-au întocmit dumnezei, religie, morală și Evanghelie după gusturile lor, lucruri pe care Domnul nu le poruncise și nici măcar prin gând nu-i trecuse. Asemenea glorificării Cortului Mozaic și a Templului lui Solomon, cu ocazia inaugurării lor, ultima viziune postmilenială a Apocalipsei descrie Slava Domnului îmbrățișând în curcubeie întreaga Cetate, străfulgerând prin ziduri de diamant și lapis-lazuli, umplând-o cu norul tainei divine. În acest moment culminant, păcătoșii fără-de-lege și trădătorii pitiți sub Lege nu mai au acces acolo unde Legea și Harul fac un singur Trup. Ele sunt asemenea celor două firi ale lui Christ: separate, dar inseparabile.
_____________________________________
[1] Aceste variante ale Numelui sunt forma veche, de aspect imperfect a verbului haway > hayah (a fi), cu sensul: „El Este / Era / Va fi”.
[2] Ex 24:12 pare să fie singurul caz în care Legea (Tora, nomos) se referă în mod direct la Decalog. În alte locuri, scriitori inspirați se referă la cărțile lui Moise, la Vechiul Testament în general, la religia iudaică sau la unele legiuiri specifice.
[3] Nu 10:33, Dt 9:9.11.15, Ap 11:19 e. a.
[4] Ex 34:28, Dt 4:13, 10:4.
[5] Ex 25:16.21.22, Ap 15:5 e. a.
[6] Ex 22:21-31, 23:1-9, Lev 18:5-26, 19:13-18.26-37 e. a.
Sursa: www.florinlaiu.com
