Biblia sau Apocrifele ?
Era în 1945, lângă Nag Hammadi pe malul Nilului, la 80 km nord de Luxor. Doi frați, Mohamed și Kalifah, aflați în căutare de găinaț ca îngrășământ de grădină, săpau de zor la piciorul unui deal… când au dat de ceva tare. Era un vas de 60 cm, cu o gură mare, sigilată. Comori ascunse? Nu! Erau doar 13 volume de papirus îngălbenit, învelite în piele, cu o scriere ciudată.
Trebuia să fie bune de ceva! Mama lor a început să le folosea la aprinsul focului. Din întâmplare, un învățător le-a zărit și a bănuit valoarea lor. Din mână în mână, manuscrisele ajung să fie cumpărate de către Departamentul egiptean pentru antichități.
Așa a aflat lumea de 52 de scrieri din sec. II-IV, cuprinzând nu mai puțin de 17 noi „Evanghelii” , șapte versiuni diferite de „Fapte” , trei noi „Apocalipse” și multe altele. Altădată, ele ar fi fost clasate în arhiva ereziilor. Datorită circumstanțelor favorizante de la sfârșitul secolului trecut, însă, manuscrisele de la Nag Hammadi aveau să trezească interesul și să provoace în lumea creștină un adevărat cataclism.
O „nouă Evanghelie”
În mormanul de manuscrise gnostice, un învățat olandez, Guilles Quispel, a identificat în 1952 o „Evanghelie a lui Toma”. Manuscrisul, scris în limbile greacă și coptă, cuprinde 114 „ziceri ale lui Isus”, înșirate fără vreo ordine narativă sau cronologică, și fără structură. Elementul cel mai discordant față de Evangheliile Noului Testament este că majoritatea covârșitoare de ziceri sunt „codate”, criptice, încărcate cu mesaje bizare și absconse, pentru care autorul nu dă nici o explicație… Ca de exemplu:
„Ferice de leul pe care-l va mânca omul și leul va deveni om. Și blestemat este omul pe care-l va mânca leul și leul va deveni om.” (7).
„În ziua când veți mânca pe cele ce-au murit, le veți face să trăiască.” (11);
„Când veți face din doi Unul și lăuntrul să semene cu afara… și cele de sus să fie ca și cele de jos, ca să aduceți bărbatul și femeia într-unul singur, ca bărbatul să nu devină bărbat și femeia să nu devină femeie, și când veți făuri un ochi în ochiul vostru și o mână în locul mâinii, și un picior în locul piciorului, și un chip în locul chipului vostru, atunci veți intra în Împărăție.” (11)
„Simon Petru i-a spus: ‚Să iasă Maria dintre noi, căci viața aceea nu-i pentru femei.’ Isus a spus: ‚Iată că eu o voi învăța să se facă bărbat și ea va fi un spirit viu, asemenea vouă, bărbaților. Căci orice femeie care se va face bărbat va intra în Împărăția cerurilor’.” (114) Cu aceste cuvinte se și încheie „Evanghelia Tomii”.
Să râzi? Sau să te miri de elucubrațiile acestea? Ce legătură ar putea exista între patimile Golgotei și șoptirile misterioase ? Cum se împacă declarația lui Isus Hristos: “Eu am vorbit lumii pe față… și n-am spus nimic în ascuns” (Ioan 18:20), cu prologul lui Toma: „Iată cuvintele misterioase pe care le-a rostit Isus.”(1); „Eu dezvălui tainele celor ce sunt vrednici de mistere”(62) ?
Un Mesia carnal
Inexplicabil pentru omul de bun simț, în nici două decenii după descoperirea de la Nag Hammadi, credibilitatea gnosticismului escaladează previziunile la bursa ideilor. Nu numai teologi, ci și autori de romane de doi lei se inspiră din crezul gnostic.
Când Dan Brown, în Codul lui Da Vinci, îl înfățișează pe Isus în culori exclusiv omenești, el nu este nici primul si nici ultimul care-L abordeaza în răspăr cu Scriptura. Michael Baignet, cu Richard Leigh și Henry Lincoln, în romanul „Graal sfânt, Sânge sfânt” (1982), exploraseră deja ipostaza unui Isus total circumscris în omenescul unui soț și tată. De atunci încolo, Javier Sierra în „Cina secretă” (2004), Steve Berry în „Moștenirea Templierilor” (2006) și Michel Baignet în „Documentele Isus” (2007) continuă să vulgarizeze străvechea teză gnostică, după care „adevăratul Isus” n-are nimic de-a face cu ce știm noi din Evanghelie.
În efortul demitizării lui Isus, un articol din revista Newsweek din 5 martie 2007, împreună cu canalul Discovery, anunțau identificarea locului de veci a lui Isus Hristos și al familiei Sale: în suburbia Talpiot, lângă Ierusalim. Articolul se întoarce către o descoperire din 1980 a unei peșteri mortuare cu 10 osuare. (Anul 1980 a fost un an de avât în construcții noi, și muncitorii au găsit sute de asemenea morminte, cu mii de osuare.) Printre numele înscrise pe osuare erau: Isus fiul lui Iosif, Maria, Mariamene, Matei, Iuda fiul lui Isus, și Iose.
Osuarele, depozitate la muzeu, au fost ignorate pentru mai mult de 20 ani, până când …? (prenume) Iacobovici (producător de filme), fecundat de povestea lui Dan Brown, a urzit ipoteza șocantă: că Isus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, ar fi avut un fiu (pe „Iuda fiul lui Isus” din osuar) și, după o viață fericită, și-ar fi dat obștescul sfârșit, fiind îngropat lângă ai săi. Adio înviere!
Nici un cercetător nu ia în serios imaginația lui Iacobovici. Numele de pe osuare erau nume foarte comune în primul secol al erei noastre. În Ierusalim, peste 25% din femei se numeau Miriam. De exemplu, există o scrisoare din primul secol, scrisă de un cetățean numit Isus, adresată unui alt Isus, despre un al treilea Isus. Alan Segal, profesor de religie la Colegiul Barnard se întreabă: „De ce ar fi avut familia lui Isus un mormânt în Ierusalim, dacă ei erau din Nazaret? Și cum ar fi putut avea un mormânt atât scump, când ei erau săraci?”
Mulți teologi liberali, ca Elaine Pagels , privesc gnosticismul ca fiind o ramură creștină – o alternativa egală sau chiar preferabilă creștinsmului tradițional. Sursele gnostice de la Nag Hammadi, îngropate de călugării mănăstirii Sf. Pachomius prin 390 d.Hr., sunt aduse ca probe ale pervertirii acelui creștinism de către biserica oficială, care ar fi vrut să impună mulțimii un Isus divin. H. Koester, St. Patterson , R. Cameron , St. Davies , ca să dau doar câteva nume – proclamă gnosticismul drept un „creștinism mai autentic”, atât de opus celui din Evangheliile bigote ale Noului Testament. Am găsit nu mai puțin de 27 de teologi distinși care închină eulogii „Evangheliei lui Toma”. Înapoia acestor concluzii, nu poți să nu simți bucuria de a fi găsit – în sfârșit ! – un alt Isus, unul emasculat, fără pretenții de Fiu lui Dumnezeu, fără escatologie și fără imperative morale pentru noi.
Lumea largă, crescută într-o credință aproximativă și fără cunoștința Bibliei, înclină serios să-i creadă. Dovada? „Codul lui Da Vinci” a bătut orice record în materie de vânzare de literatură!
Para-teologia gnozei
De fapt, ce este „gnosticismul”?
Gnosticismul a fost un curent mistico-religios care a înflorit în secolele II și III. Școala siriană, inițiată de Simon Magul și gnosticismul alexandrin, condus de Basilides din Alexandria (125-140), au avut cele mai puternice influențe.Urmașul lui Basilides, Valentinus, a fost (alături de Marcion) cel mai de temut oponent al creștinismului. Un altul, Mani, un iudeo-creștin, a continuat erezia în sec. III, fondându-și propria „biserică creștină” maniheistă, bazată pe învățături gnostice. După sec. III, gnosticismul dispare practic.
În nici un caz, gnosticismul nu este o ramură a creștinismului, așa cum ar dori teologii liberali să-l încadreze. El este o religie mistică, un amestec de mituri și ritualuri dintr-o mulțime de tradiții religioase: iudaice, persane, siriene, cât și din străvechile tradiții egiptene și babiloniene. Gnosticismul este un concoct de ocultism, misticism oriental, mistere grecești și orfism, astrologie, magie, doctrina platonică despre natura duală a omului, la care – ca cireașa de pe tort – se mai adaugă și noțiuni biblice. În școlile gnostice favorabile creștinismului, aducătorul cunoștinței salvatoare este întruchipat în Isus. În alte școli, locul de Mântuitor îl ocupă Set, Zoriastros sau …chiar Șarpele din Eden.
Gnosticii credeau într-un panteon, având în vârf un dumnezeu suprem și transcendent, „tatăl necunoscut”, care n-a creat niciodată nimic. Din El doar a „emanat” substanța care umple lumile, cât și o serie de ființe divine numite „eoni”. Totul ar fi fost bine până în clipa când eonul Sofia, dorind – ca un „ucenic vrăjitor” – să creeze și ea, a produs o conștiință negativă, Demi-urgul – adică „jumătate-făcătorul”. Acest Demiurg și-a imaginat că este dumnezeu suprem și unic. După gnostici, Demiurg este unul și același cu Yahweh al Vechiului Testament. Iar porunca I din Decalog: „Să n-ai alți dumnezei afară de Mine” nu era decât paranoia și aroganța lui Demiurg, care-și reneagă marea familie divină.
Și Demiurg creează lumea materială și prima pereche de oameni, Adam și Eva. De aici începe nenorocirea! În opoziție cu creștinii – care consideră păcatul primei perechi umane drept cauză a condiției corupte a lumii – gnosticii nu blamează pe oameni, ci pe creator, pentru că a încarcerat spiritul – scânteia divină din om – în trup, ca pe o pasăre într-o colivie.
„Mysterion”
Întrucât omul ignoră „gnoza” liberatoare, Yahweh și arhonții lui îl țin ferecați în materie, printr-un șir nesfârșit de reîncarnări . Din fericire, fiecare dintre noi are un corespondent divin necăzut, un spirit – „alter ego” – care ne poate întinde o mână spre a ne trezi. Dacă ne-am lăsa ajutați de el (printr-un act mediumic), am putea să ne reamintim de originea și drumul parcurs… Interesantă punte spre ocultism!
Mântuirea gnostică nu eliberează de păcat – noțiune care nu există în sistemul gnostic. Ci eliberează de ignoranță și consecințele ei. Gnosticii credeau că potențialul pentru gnoză și salvare se găsește în fiecare individ. Cunoștința transcendentală vine însă numai din interior, pe cale intuitivă. Definitorie era deci experiența religioasă personală. Mântuirea gnostică nu depindea de jertfă. Ea se realiza prin performanță personală: nu una rațională, ci mistică. „Cartea secretă a lui Iacob” insistă pe acest aspect: „Petru i-a răspuns: Doamne, de trei ori ne-ai spus să devenim plini, dar suntem plini’. Domnul i-a răspuns lui Petru: ‚Este potrivit să fiți micșorați, în timp ce puteți fi umpluți, și să fiți umpluți, în timp ce vă micșorați, cu scopul de a vă umple voi înșivă mai mult. De aceea, deveniți plini de spirit și micșorați-vă în rațiune. Căci rațiunea este de la suflet; și este suflet (adică rău).”
Isus Non-Hristos
În acest complex cosmologic, gnosticii L-au importat și pe Isus, dar cu o altă natură, alt caracter și cu altă utilitate.
Nașterea Lui seamănă cu o demonizare. În „Epistola Apostolilor”, Isus spune: „N-am devenit eu un înger între îngeri și am devenit totul în toți?’ Noi i-am spus: ‚Da, Doamne.’ Atunci ne-a spus: ‚În ziua când am luat forma îngerului Gabriel, am apărut Mariei și i-am vorbit. Inima ei m-a acceptat și crezând, am intrat în trupul ei. Am devenit carne…”
În „Evanghelia Copilăriei lui Isus, cea după Toma”, micul Isus apare frecvent cu manifestări de pașă: „Apoi s-a dus prin sat și un copil alergând a lovit umărul Lui. Mâniindu-se, Isus i-a zis: ‚Să nu-ți termini călătoria!’ Și îndată, copilul a căzut jos și a murit.”
În „Evanghelia Nazareanilor” (alias „Evanghelia celor 12 apostoli)”, Isus seamănă mai mult cu un brahman, plin de compasiune față de animale: ajută un cal, dă drumul la iepuri, eliberează niște vrăbii și altădată salvează o pisică…
Cât despre patimile și moartea Lui, ele sunt non-sensuri. „Evanghelia lui Petru” se îndoiește de realitatea suferințelor lui Hristos, ca și de realitatea trupului Său. În „Evanghelia lui Bartolomeu”, Hristos pleacă de pe cruce: „Spune-mi, Doamne, unde te-ai dus de pe cruce? Și Isus i-a răspuns: Binecuvântat ești tu, Bartolomee, pentru că ai văzut taina aceasta. Îți voi spune toate lucrurile. Când am dispărut de pe cruce, m-am dus jos în Hades să aduc sus pe Adam și pe toți cei ce erau cu el…”
Apropo de iad, „Evanghelia lui Nicodim” (alias „Faptele lui Pilat”) descrie savuros coborârea lui Isus în Hades și întâlnirea cu toți patriarhii. În schimb, „Apocalipsa lui Petru” îl depășește pe Hieronymus Bosch în zugrăvirea iadului: „Și unii erau spânzurați de limbă; ei erau batjocoritorii căii neprihănirii. Sub ei era foc, arzându-i și pedepsindu-i. Și era un mare lac de foc, plin de vâlvătăi, în care erau oamenii care au strâmbat dreptatea, și îngeri chinuitori îi chinuiau. Mai erau femei spânzurate de părul lor deasupra focului – cele care s-au sulemenit pentru curvie. Și erau bărbați care s-au spurcat cu ele în curvie, atârnați de picioare, cu capul în para focului… Și am văzut ucigași în locuri înguste, pline de șerpi care-i mușcau, și viermi colcăind pe ei… Iar alte femei stăteau în excremente până la ceafă, împotriva cărora țipau pruncii lor avortați…”
Una din importantele scrieri gnostice, „Pistis Sofia”, vine cu o „noutate” nemaiauzită: „După ce Isus a înviat, el a petrecut 11 ani discutând cu ucenicii și instruindu-i până la regiunile Primei Porunci și la regiunile Primului Mister care, în lăuntrul vălului Poruncii Întâi, este al douăzeci și patrulea mister, din afara și dedesubtul acelor douăzeci și patru care sunt în cel de-al doilea spațiu al Primului Mister care este înaintea tuturor misterelor – Tatăl într-o formă de porumbel. Și Isus a zis: ‚Eu am ieșit din Primul Mister, care este ultimul mister, care este al douăzeci și patrulea mister’. Și ucenicii n-au înțeles…” Nici eu…
Iar după alte surse, Hristos nici măcar n-ar fi fost pe cruce, ci un altul ar fi murit pe Golgota.
Moravuri post-moderne
Teoria, ca teoria. Dar morala gnosticilor este mai semnificativă. Gnosticii se opuneau oricărei legi și morale, întrucât și legea, și morala, erau produsul Demiurgului. Ei erau non-conformiști. Conduita acceptabilă trebuia să fie dictată de intuiția și înțelepciunea fiecărui individ. Practic, morala gnostică acoperea toată plaja între două extreme.
Școala Valentiniană promova ascetismul sever. Dacă materia este păcătoasă, atunci orice îndeletnicire cu ea trebuia dezavuată. În „Dialogul cu Mântuitorul”, Iuda întreba: „Când ne rugăm, cum să ne rugăm?’ Isus a zis: ‚Când vă rugați, să vă rugați în locul în care nu este nici femeie. Căci lucrările feminității vor fi nimicite’…”. Iar în „Cartea lui Toma Împotrivitorul” găsim „cuvintele secrete pe care Mântuitorul le-a spus lui Juda Toma, pe care chiar eu, Matia, le-am scris pe când mergeam și ascultam la ei cum vorbeau unul cu altul… El spunea: ‚Vai de voi, care zăceți în eroare… Vai de voi care iubiți intimitatea femeilor și vă spurcați conviețuind cu ele.”
La polul celălalt jucau Carpocrațienii și Ofiții în abisul promiscuității (vezi articolul „Evanghelia de scandal”, Semnele Timpului nr…, din…). Tocmai pentru că materia era rea, trebuia nimicită prin exces… până la epuizare. „Evanghelia Egiptenilor” anunță supremația asupra cărnii atunci „când ați călcat în picioare haina rușinii și când cei doi au devenit una și când bărbatul cu femeia nu este nici bărbat, nici femeie…”
În „Evanghelia lui Fililp” există două pasaje care descriu strânsa relație dintre Isus și Maria Magdalena: „Trei erau care mergeau totdeauna cu Domnul: Maria, mama Domnului, sora ei, și Magdalena, cea care a fost numită tovarășa Lui… El o iubea mai mult decât pe ceilalți ucenici și o săruta pe… (gură?). Ceilalți ucenici i-au zis: ‚De ce o iubești mai mult decât pe toți ceilalți?’ Mântuitorul le-a răspuns: ‚De ce o iubesc mai mult? Când un orb și unul care vede sunt amândoi în întuneric, ei nu diferă unul de altul. Dar când lumina vine, atunci cel care vede zărește lumina, iar cel care este orb rămâne în întuneric.”
Mai există un factor care face gnosticismul atât de apelant pentru veacul nostru: Eternul feminin. În concepția gnostică, dumnezeul suprem nu era bărbat, ci androgin – bărbat și femeie la un loc. În „Trimorfic Protenoia”, eonul cel mai important, Sofia, cântă: „Eu sunt androgină, întrucât mă copulez cu mine însămi și cu cei care mă iubesc…” Sexualitatea feminină era considerată de majoritatea gnosticilor de esență divină. În „Tunet, Minte perfectă”, aceeași Sofia spune: „Eu sunt prima și ultima, cea cinstită și batjocorită, virgina și prostituata...” Feminismul cu toate darurile ei nu era ceva străin în lumea gnostică.
Finita la mascarada
Care om cu judecată poate susține că filosofia gnostică este congruentă cu creștinismul? Gnosticismul este pe de-o parte monist-panteist (totul este una), iar pe de alta politeist: include nenumărați dumnezei de ranguri diferite. „Apocalipsa lui Adam” invocă, de exemplu „nouă muze”, între care Înțelepciunea și Viața.
Contrar Dumnezeului biblic, dumnezeul gnosticilor este depersonalizat. El nu seamănă cu personalitatea Vechiului Testament, nici cu Isus din Noul Testament, ci este potențial în noi toți și identic cu fiecare din noi – noțiuni care apropie mult gnosticismul de Vedanta.
Prin faptul că inițierea se realiza printr-o experiență spirituală personală, de natură supranaturală, gnosticismul era ocultism curat , deservit doar unei elite. Ea opune „religiei credinței și a renașterii morale” o religie a auto-cunoașterii și auto-realizării.
Gnosticismul, în mod flagrant, tăgăduiește punctele specifice ale creștinismului când susține că:
– Isus n-a fost mai divin decât suntem fiecare dintre noi. Toți putem ajunge la treapta manifestată de El.
– Isus n-a înviat și nici nu există înviere. Învierea unui spirit nemuritor este un non-sens. Iar întruparea în materie este o catastrofă pentru cel care dorește eliberarea de corporalitate. Din această rațiune, gnosticii negau orice simbol care implica materialitatea: botezul, euharistia…
– Isus n-a murit deloc pe cruce, cu atât mai puțin pentru păcate. El a rămas viu, continuând să-i învețe pe ucenici taine.
Dacă e să dăm un verdict, îl dăm în deplină cunoștință de cauză: Gnosticismul este vechea religie babiloniană, într-o ipostază cât mai asemenea creștinismului. Contrafacerea este, într-adevăr, amăgirea cea mai perfidă.
Ca mănușa pe mână
Gnosticismul, un amalgam de crezuri, este cu totul străin de exclusivismul biblic și de pretenția de a deține un adevăr unic. Iluminarea fiind personală, gnosticii promovau pluralismul. Ei participau fără rețineri la sărbătorile păgâne și niciodată nu-i înfruntau pe păgâni. Indiferent de furia prigoanelor, gnosticii n-au fost niciodată persecutați sau martirizați.
Acest lucru este foarte apelant pentru lumea post-modernă: o religie personală, fără doctrine, fără biserici și cler, preocupată nu cu mărturisiri de credință, ci cu auto-realizare; un creștinism tolerant, ne-osânditor, ne-exclusivist și liberal, consonant și cu tendințele feministe – este exact ce-și dorește o „societate deschisă”.
N-a existat un timp în istorie când gnosticismul să nu sclipească, măcar în cercuri închise. După Evul Mediu, au apărut încercări timide de renaștere a gnosticismului, prin romanticul William Blake (1757-1827) considerat a fi unul din 100 mari englezi. Romantismul redescoperea una din temele gnosticismului, tema Sofiei – a eternului feminin întruchipat în „mama natură”. Chiar și Wolfgang Goethe, în 1782, îi închină o odă: „O, Natură! Suntem înconjurați și cuprinși de tine, cu neputință de a păși în afara ta… Oamenii sunt cu totul în tine și tu ești în toți… Tu nu cunoști nici trecut și nici viitor. Prezentul este veșnicia ta. Natură, ești atât de bună și te laud în toate lucrările tale!”
Începând cu fondatoarea teosofiei, Madame Blawatski (1831-1891), care a scris extensiv despre gnostici, mișcările antihriste se cufundă în gnosticism.
Intermezzo Jung-ian
Între 1912 și 1917, Carl Gustav Jung, discipolul lui Sigmund Freud, a trăit o perioadă de experiență spiritistă intensă, la care face referire prin termenul „empiric”, atunci când descrie invetigațiile sale. Dintre toate scrierile din acea perioadă, singura pe care Jung a permis să fie publicată este lucrarea „Cele șapte predici către morți” . Extrem de interesant: atât stilul cât și terminologia aparține gnosticului Basilides, căruia Jung îi atribuie dreptul de autor – recunoscându-l fie ca spirit mediumic, fie ca autor al scrierii automate experimentate de Jung.
Comentariul lui Jung este profund gnostic, împletit cu elemente din astrologie. „Răul este opusul necesar al binelui”, scria el în cea de-a doua predică, „fără de care nici binele n-ar putea exista.” Iar către sfârșitului vieții, Jung scria în „Memorii, vise și reflecții”:
„Viața mea mi se pare adesea ca o istorie fără început și fără sfârșit. Am simțământul că am fost un fragment istoric. Îmi pot bine imagina că am trăit în veacurile trecute, când am întâlnit întrebări pe care n-am fost în stare să le răspund, și că am fost născut iarăși pentru că nu mi-am împlinit sarcina încredințată.”
„Înapoia căptușelii subțiri a culturii, pândește bestia… Dar fiara sălbatică nu este îmblânzită prin imobilizare într-o cușcă. Nu există moarte fără liberare!”
Carl Jung a salutat cu entuziasm descoperirea de la Nag Hammadi și a fost fost printre cei mai articulați propagatori ai scrierilor gnostice. Fundația sa a cumpărat în 1952 unul din cele 13 codici, numit până azi Codexul Jung.
Gnostici la vedere
Cu asemenea suport academic, mișcarea iese în piața cetății. În 1804 se înființează Biserica Apostolică Ioanită Gnostică, cu o rețea relativ extinsă de parohii. În 1908, se înființează Biserica Gnostică Universală, căruia celebrul satanist, Aleister Crowley, îi compune liturghia, în 1913. Mărturisirea ei de credință cuprinde: „Cred în Tatăl – Haosul, în Mama – Babilon, și în Fiul – Șarpele, misterul misterelor, al cărui nume este Bafomet”.
Printre altele, în 1950, Richard Duce de Palestina întemeiază în Anglia „Ordinul Pleroma”. Discipolul său, Stephen Hoeller fondează în anii 1970 Ecclesia Gnostica, apoi Societatea Gnostică. În 1985, o altă societate, Biserica Gnostică Americană din Texas, reînviază doctrina lui Basilides. Iar în California, Rosamonde Miller fondează Ecclesia Gnostica Mysteriorum. Din 2004, au creat un website. Găsim, printre punctele lor de credință, dictonul: „Totul este în lăuntru; nimic nu este în afară”; „Omul nu învață, omul își aduce aminte”. Pe web există și o comunitate gnostică on-line „The Palm Garden”.
„Voi nu vă duceți?”
Nu este destul a fi creștin prin cultură. Sau prin obicei. Un asemenea creștinism nu rezistă confruntării cu tăvălugul sofismelor academice sau trendurilor populare. E nevoie să știi în cine crezi și de ce în felul acesta. Apoi, să alegi cu inima, dar și cu mintea. Cărarea îngustă nu suportă decât indivizi cu convingeri puternice.
Dar despre reperele credinței vii – în numărul viitor.
