Autor Lucian Cristescu
”Istoria se repetă pe sine, mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă.” Karl Marx
În spațiul cultural creștin din Evul Mediu și până azi, Apocalipsași-a erodat mesajul sub prestigiul arareori contestat al unei sperietori. Simpla pronunțare a numelui trezește fiorul unui sfârșit catastrofic, în care scenarii macabre întunecă orice speranță. Totuși, nu există o surpriză mai mare decât să descoperi că viziunea sfârșitului tuturor lucrurilor nu domină cartea Apocalipsei.
Deschizi internetul la primul site cu numele ”Apocalypse”. Pe un fond negru-roșiatic, apare o copioasă listă de filme și cărți tari, toate despre sfârșitul lumii. La prețuri avantajoase…Un alt site ”Apocalypse”, promovează o formație Heavy Metal…Pe lista www-urilor fără sfârșit, mai găsești și un ”Ghid de buzunar de Apocalipsă: Manual pentru sfârșitul lumii”…, cu glume bune. Conține și lista tuturor prorocilor creștini care au făcut furori; și lista de candidați anti-hriști… În josul site-ului e o notă: ”Cumpăr-o. Te vei distra de minune!”
Atenția ți-este atrasă de un joc de computer cu șapte niveluri, ”Apocalypse”: lumea se află în mâna unui geniu al răului, Reverend (Preotul). Prin nano-tehnică, acesta vrea să declanșeze Apocalipsa. Singurul care o mai poate salva este Trey, ținut în închisoare de Reverend. Jocul propune o motivație înaltă: ajută-l pe Trey să scape. La îndemână ai tot arsenalul clasic. O rază de speranță motivează pe jucător: Poți scăpa chiar și de Apocalipsă…
Tema sfârșitului lumii mocnește în străfunduri și este mereu actuală. Din același motiv pentru care dracii sunt înfățișați zâmbind simpatic, Apocalipsa e și ea rulată anecdotic ca să mai împrăștie angoasa, pe care literatura și mas media nu scapă nici o ocazie ca s-o îngroașe. ”A fi sau a nu fi” Apocalipsă?
Apocalipse pentru toți
Nu demult, d-na Elisabeth Baron, unul din cei mai cunoscuți mediumi spiritiști în viață, a fost solicitată să-și dezvăluie predicțiile privind soarta lumii pentru viitorii zece ani. În toate privințele, viziunea ei a fost înspăimântătoare: ”Va fi iadul pe pământ…”
Oricât ar fi de terifică, predicția ei este acceptabilă, pentru că se înscrie perfect în coordonatele scenariilor clasice de o inspirație pre-creștină. Viziunea ”apocaliptică” nu este deloc un concept de dată mai recentă (Apocalipsa are doar 1.900 ani vechime), ci e străvechi, fiind prezent în aproape în toate mitologiile lumii. Unele încorporează extincții repetate, oferind în schimb speranța unei renașteri din cenușă ca păsării Phoenix.
Apocalipse păgâne
Grecii credeau că au existat până în trecut trei ere succesive (aur, argint și bronz), pe rând distruse, noi trăind în era fierului. Această eră, mai rea ca toate, va fi și ea dată nimicirii, atunci când copiii se vor naște bătrâni și când nu va mai exista remediu împotriva decadenței.
Hinduismul profetizează că ne aflăm în ultima eră, Kali Yuga (sau ”veacul întunericului”). Dar că va apărea Vișnu în cea de-a zecea lui încarnare, sub înfățișarea lui Kalki. Șiva va distruge lumea, după care o va și recrea.
Mitologia vikingilor credea într-un sfârșit fantastic: Lupii vor înghiți soarele, după care va veni o iarnă de un an, cu toate necazurile pe care le poate aduce. Între zei se va isca conflictul. Din ocean va ieși un balaur și-și va vărsa veninul peste mare și văzduh. Pământul va fi înghițit de ocean. Omenirea întreagă va pieri, cu excepția a doi oameni care se refugiază în pomul vieții.
Escatologia aztecilor nu avea nici o speranță. Cu toate că din erele anterioare a mai scăpat câte unul, din prăpădenia care stă să vină nu va mai exista scăpare. Èšițimimii – un soi de marțieni – vor invada pământul, nimicindu-l de tot.
Sfârșitul în religia lui Zoroastru este foarte asemănător cu catastrofismul modern: o cometă, Gocir, va lovi pământul. Din inima pământului va țâșni lavă. Cei vii și cei morți vor fi atunci judecați. Drepții vor fi totuși în stare să înoate prin lava fierbinte, nu însă și cei răi… După o deplină purificare, toți vor fi iarăși reuniți într-o nouă versiune a lumii, fără decădere și moarte.
Nu există cititor care să fi luat Apocalipsa în mână și să nu fi avut deja mintea setată pe una din multele oferte apocaliptice precreștine. Nu este de mirare că oricine aude doar de numele ”Apocalipsa”, este cutremurat de-un fior…
Fructul criminal
Prin anii 1530, la scurtă vreme după cucerirea Mexicului de către Cortez, în Lumea Veche a fost adusă, ca o curiozitate, niște fructe rotunde, suculente și roșii, socotite cumplit de otrăvitoare. Europenii i-au preluat și numele aztec, tomatl. Apreciate pentru frumusețea lor sângerie, fructele au fost denumite științific Lycopersicon, tradus ”piersica lupilor” (de unde licopen). Timp de 300 ani, nimeni nu s-a atins de el. În 1830, colonelul Robert Johnson a vrut să demonstreze calitatea sa comestibilă: pe pragul casei sale din Salem, Massachussetts, a mâncat în fața mulțimii un coș plin de ”fructe toxice” – uimitor, fără ca să moară în spasme! Așa a început istoria gustoaselor roșii.
Nu există o asemănare mai potrivită pentru percepția noțiunii de ”Apocalipsă”. Datorită imagisticii ei surrealiste (fiare, balauri, moarte călare, foc amestecat cu sânge, Armaghedoane…), Apocalipsa a fost asociată în mod eronat cu concepțiile păgâne, catastrofiste, despre sfârșitul lumii, măcar că Apocalipsa duce spre un final mai mult decât optimist. Numele apocalypsis înseamnă, simplu, ”descoperire”. Cuvintele de debut ale cărții: Apocalypsis Iesu Christu, aduc asigurarea că cele ce urmează nu sunt elucubrațiile unui monstru, ci sunt ”descoperirea lui Isus Hristos”!
E destul să te oprești și să contempli: în toată mitologia, și nici măcar în Biblie, nu există o figură mai altruistă ca El. Viața Lui a dovedit că ființa umană constituie preocuparea Sa de căpătâi. Cum ar putea El să ne lase de izbeliște? De trei ori în Apocalipsă (cap. 1:8; 21:6 și 22:13), Isus declară despre Sine: ”Eu sunt Începutul și Sfârșitul ”. Afirmația Lui e făcută să transmită două certitudini. Mai întâi, că sfârșitul nu survine, pur și simplu, imprevizibil și necontrolat – așa cum lovește o tornadă. Dacă există un Dumnezeu, atunci istoria, în ansamblu, are o destinație controlată, după cum o pot ilustra câteva episoade salvatoare din cel de-al doilea război mondia (vezi caseta ”Cineva acolo sus”). Iar ”sfârșitul”, finalitatea istoriei, împlinește – nu prăpădește!
În al doilea rând, lucrarea cuiva dă pe față caracterul său. Dacă Isus este Sfârșitul, atunci finalitatea produsă de El va reflecta cu siguranță bunătatea Sa. Dacă El este autorul istoriei și-al cărții, atunci angoasa viscerală față de sonanța ”Apocalipsa” ar trebui să dispară.
”Cineva acolo sus”
”Enigma”
În 1926, Ministrul de război german a perfecționat o mașină de codat comercială ”Enigma”, cu 22 milioane de combinații diferite, care a blocat orice acces al serviciilor de informații străine la mesajele ei secrete.
În 1929, printr-o inexplicabilă eroare a poștei, un colet cu destinația Germania, conținând o mașină Enigma (modelul vechi comercial) a ajuns providențial în vama poloneză și de aici, la serviciile secrete poloneze… tocmai când Rejewski, un tânăr genial a fost angajat. După trei ani plini de aventură Rejewski a reușit să descopere primele ”chei”, dar nu pe toate. Văzându-se depășiți, în iunie 1939, polonezii au predat datele experților britanici… exact cu două luni înainte de cotropirea Poloniei!
La Londra, în ciuda succeselor repurtate, echipa de cripto-analiști n-ar fi străpuns niciodată codul marinei germane, dacă n-ar fi survenit câteva incidente providențiale: în mai 1941, în plin război al Atlanticului, un submarin german avariat a fost obligat să se predea. Deși dinamitat, conform regulamentului, pentru a se scufunda înainte de capturare, explozibilul a refuzat să detoneze. Din el, englezii au scos o mașină Enigma și cartea cu codurile noi. Din acel moment, germanii au început să piardă bătălia pentru Atlantic. Și acest lucru s-a mai repetat de două ori (1942 și 1944), de fiecare dată exact după ce nemții schimbau radical codurile. Războiul se juca de-acum cu cărțile pe față, în avantajul aliaților.
Kursk
În iulie 1943, pe dealurile de la Kursk, se dădea cea mai mare bătălie de tancuri din istorie: se confruntau peste 5.300 tancuri, 5.000 avioane și peste două milioane de infanteriști. Miza bătăliei era atât de mare încât însuși Hitler declara: ”Când mă gândesc la Kursk, mi se întoarce stomacul!”
Rușii, deși n-aveau experți decriptologi, excelau în spionaj. Prin intermediul unui spion pro-sovietic care lucra chiar în serviciul de informații britanic, au aflat cu trei luni în avans planul de bătălie al nemților, fapt ce a permis realizarea unei formidabile apărări strategice. După șapte săptămâni de opinteli supraomenești, nemții au fost înfrânți. Nu forța militară i-a bătut, ci o cheiță de aur : informația.
”Purple”
În războiul Pacificului, victoria a depins de un obscur căpitan de informații, Joseph Rochefort, din Hawaii. Providențial, cu numai 9 zile înaintea bătăliei cruciale, Rochefort sparge codul și află data, locul și planul de luptă japonez: atolul Midway, 4 /5 iunie, 1942. În bătălia ce a urmat, japonezii deși cu mult superiori americanilor, au pierdut patru portavioane. Ca urmare, 332 avioane Zero, nemaiavând unde să aterizeze, s-au prăbușit în mare. Așa a pierdut Japonia flota aeriană și supremația în Pacific!
Logica finalității optimiste se confirmă în viziunile lui Ioan Teologul. În mod repetitiv, chiar în mijlocul desfășurării dramatice, Apocalipsa prevesește happy-end-ul de la sfârșit, anticipând că: ”ei vor împărăți pe pământ” (cap. 5:10); Isus ”va fi păstorul lor, și va șterge orice lacrimă din ochii lor” (7:17); sfârșitul nefiind decât ”vestea cea bună vestită de Dumnezeu” (10:7).
Matrix universal
În primăvara anului 1999, pe când lumea cocheta cu enigmaticului sfârșit de mileniu, industria video electriza lumea cu filmul ”Matrix”. Pe lângă intrigi febrile și SF abundent – trucuri deja banalizate – filmului abordează un subiect altoit pe o problemă filosofico-religioasă profundă, care ”prinde” deopotrivă și pe-nțelept, și pe nebun. Anume, este ideea salvării omenirii ce se află prinsă într-o plasă informatică, din care nimeni nu poate să scape. Unica ei speranță stă în venirea unui Salvator, a acelui Unul, care – în cele din urmă – vine și aduce eliberarea.
Unii socotesc că tocmai acesta a fost factorul de succes din Matrix: exploatarea unei teme cu care se poate identifica oricine și care constituie esența religiei. Dar nu numai a religiei creștine.
Tema ”Salvatorului care trebuie să vină” este universală. Hindușii așteaptă cel din urmă avatar (”coborâre”) al lui Kalki (”nimicitorul întunericului”), pe cal alb înaripat și cu sabia în mână, ca să distrugă relele veacului. Budiștii așteaptă revenirea lui Maitreya, ultima întrupare a ”iluminatului”. Zoroastrenii îl așteaptă pe Saoșiant, salvatorul de la sfârșit. Iudeii îl așteaptă (încă) pe Mesia, fiul lui David, iar musulmanii îl așteaptă pe Mahdi, cel de-al 12 imam care, împreună cu Isus Hristos, vor ține Judecata de apoi.
De unde această speranță comună? Unii cercetători consideră că a căuta o tradiție comună este o pistă irelevantă. În însăși condiția noastră de ”în lagărul morții” există toate resursele pentru a nutri, independent unii de alții, speranța ca Cineva, mai presus și din afara acestui ”matrix”, să vină și să rupă plasa păianjenului morții.
Mesianismul Noului Teestament înglobează toate acestea. Dar mai are ceva în plus, ceva esențial, ceea ce nici una din religiile lumii nu are: proba realității istorice a Salvatorului. Isus Hristos a existat, a fost văzut exercitându-și puterea salvatoare și a fost crezut de mii de contemporani. Aceștia au devenit forța ce-a bulversat imperiul cezarilor în culmea gloriei. Friedrich Paulsen (1846-1908), părintele neocriticismului, scria: "Faptul că apostolii, oamenii din clasa de jos a unui popor disprețuit, cuceresc și aduc la picioarele lui Iisus puternica și semeața lume greco-romană, este cel mai uimitor eveniment înregistrat în istoria lumii". Aici se află o cauză istorică care cere o explicație serioasă. Transformare pe care ea a produs-o mai greu de acceptat decât însuși faptul învierii. Cărturarii numesc aceasta cauză fantastică: „fenomenul Noului Testament”.
”Și iarăși va să vie, în mărire…” Așa sună apogeul crezului creștin. Și de ce revine? Pe scurt, ca să rezolve trei mai seturi de probleme existențiale: Moartea și învierea; Păcatul și judecata; Iadul și raiul.
Moartea dulce
La 19 martie, 2000, în localitatea Kanangu, Uganda, a avut loc cel de-al doilea cel mai mare suicid în masă din istorie: nu mai puțini de 470 părinți și copiii, după ce și-au vândut proprietățile și au benchetuit timp de o săptămână în incinta templului lor, s-au impregnat cu benzină și și-au dat foc.
Motivul pentru care au ales suicidul, anume: ”ca să ajungă mai repede într-o lume fericită și fără durere” e ceea ce a șocat lumea. Dar de ce atâta mirare? Oare nu acesta este crezul în toate religiile păgâne, că după moarte omul s-ar duce direct în rai? Chiar și creștinismul a fost contaminat de această speranță, după o incubație de câteva secole…
Probabil că totul a plecat de la blazarea în fața realității: ”arma contra mortem non habemus”. Ca atare, gânditorii din vechime s-au bucurat să poată rezolva șarada morții printr-un armistițiu confortabil cu ea. Moartea – nu-i altceva decât ”o altă formă a existenței”. Fiind la alte cote, celeste, moartea (alias o viața superioară) a fost înfățișată ca o consolare, ba chiar ca mântuire pentru muritor…
Babilonienii au fost primii care au diseminat doctrina nemuririi naturale a sufletului: la moarte, sufletul se dezlipea de colivia mizeră a trupului și migra de îndată spre un tărâmul fericit. Această ideea rozalie a legănat restul de civilizații emergente. Bhagavat Gita (2:20) învăța: ”Sufletul nu este născut și nici nu moare. El n-a apărut în vreo eră. El este existent prin sine și este veșnic. Sufletul nu piere, chiar și după ce trupul – în care sufletul se manifestă – moare.” Egiptenii au preluat și ei argumentul post-mortem. Grecii (întâi Pitagora, apoi Socrate și Platon) care au împrumutat esența mitologiei de la egipteni, au diseminat mitul babilonian în mediul greco-roman. În Visul lui Scipio, Cicero pune în gura unui personaj crezul lor: ”Cei decedați sunt vii. Ei și-au luat zborul din închisoarea trupului. Așa-numita viață terestră este mai degrabă o moarte…”
Și-atunci, de ce să-i stigmatizezi pe sinucigașii din Kanangu pentru că au dorit să ajungă mai repede ”sus”?
Nu există decât o singură filosofie în răspăr cu acest crez generalizat. Este concepția Bibliei care n-acceptă nici un armistițiu! Moartea e un intrus (Ieremia 9:21), ”vrăjmașul cel din urmă” (1 Cor. 15:26). Pentru ea nu e decât o singură rezolvare: nimicirea (Isaia 25:8; 2 Tim. 1:10) ! În viziunea Apocalipsei (20:14), însăși moartea ajunge să fie aruncată în ”iazul cu foc”, spre a fi consumată fără urmă! Adio, moarte!
”O superstiție dăunătoare…”
Printre multe altele, concepția despre moarte deosebea esențial filosofia ebraică de cea elenistă. Noului Testament relatează un incident reprezentativ pentru ”ciocnirea culturilor”. Era anul 50 d.Hr., când apostolul Pavel vizita Atena. Deși anii de glorie trecuseră, Atena era încă centrul cultural al Greciei, moștenitorul spiritual al lui Pericle, Demostene, Socrate, Platon, Aristotel… Când Pavel a ajuns în piața publică și a început schimbul de păreri cu filosofii, din aproape în aproape, a ajuns la învierea morților. În momentul acesta înălțător, discursul său este întrerupt de hohote, vociferări și ironii (Fapte 17: 32). De ce?
Pentru filosofiile și religiile păgâne, ideea învierii era stranie și greu de acceptat. Vechii mesopotamieni erau sceptici în această privință. Gilgameș căuta mai degrabă secretul nemuririi decât învierea. Egiptenii se consolaseră cu credința în supraviețuirea sufletului (Ka), o ipostază cu totul diferită decât întoarcere în existența anterioară. Mai realiști, grecii adoptaseră un pesimism total privind viața de după moarte. Ahile spunea că prefera să fie un țăran fără pământ, dar viu, decât un rege în lumea subterană. După Homer, speranța unei existențe fericite în câmpiile Elisee era o șansă rară, rezervată doar pentru eroi! Pentru epicurienii ateiști nu exista nemurire, ci doar o eliberare din teroarea de aici. Relevant este un epitaf vechi grecesc : „N-am fost. Apoi am fost. Acum nu sunt și nu-mi pasă!” Termenul ”înviere” avea doar sens metaforic, ca de ex: învierea naturii primăvara. Pe un motiv sau altul, filosofii greci căzuseră cu toții de acord că era ridicol și rușinos să te întorci într-un cadavru. De aici și bajocorirea lui Pavel în Areopag privind „învierea morților”…
Conceptul bizar al învierii a fost atât de inedit încât a șocat mentalitatea întregii antichității. Chiar dacă s-ar fi vrut, ea n-avea cum să se nască din cultura vremii. Originea lui provine dintr-un eveniment petrecut într-o obscură provincie romană, Iudeea, în anul 30 d.Hr., eveniment care, în ciuda inapetenței eleniste, s-a impus ca mesaj central al Evangheliei: Isus Hristos a înviat. Cuvântul ”înviere” în Noul Testament revine de 192 de ori. La 25 ani de la învierea lui Hristos, Pavel reproduce o listă întreagă de persoane martore ale învierii (1 Cor. 15, 1-8). Ceea ce dă autoritate evidenței istorice este referirea la cei aproape 500 care încă erau în viață. Prin asta, el spunea: Dacă nu mă credeți pe mine, întrebați-i pe ei!
În fața faptelor, te pleci fără comentarii. Iar atunci când faptele îți deschid o fereastră de oportunitate fără egal, devii apostol al evenimentului. Istoria micii comunității creștine probează o schimbare extraordinară a unor lași în niște eroi! Predicând învierea, ei se așezau în opoziție față de toate autoritățile vremii: pe iudei, învierea îi culpabiliza ca fiind asasinii lui Mesia. Pe filosofi îi irita, pentru că le arunca în aer sistemele logice. Pe politicienii Romei, creștinismul indigest și recalcitrant îi înfuria deopotrivă. Dar ce-are a face? Pentru că Hristos a înviat, nu poți să taci, coste oricât ar costa. În Anale (XV, 44), istoricul contemporan Tacitus nota cu dezgust: „O superstiție dintre cele mai dăunătoare, reprimată pe moment (prin răstignirea căpeteniei lor, Isus) reizbucni din nou.”
Pentru Apocalipsa creștină, învierea este adevăratul punct terminus al dramei omenești: ”Ei au înviat ! Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului… Ferice de cei ce au parte de prima înviere!” (Apocalipsa 20: 4.6.12).
Doctrina învierii, după Apostolul Pavel
”Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde… În adevăr, noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiți. Căci însuși Domnul… Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Iată: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați… Când trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?" (1 Tesaloniceni 4:13-17; 1 Corinteni 15:51-55).
”Dies irae”
”Judecată și dreptate!” Simțul dreptății din om se încântă în fața măreției actului justițiar. Printre rarele momente de dreptate ale istoriei se înscrie și procesul de la Nuernberg (1945 – 1946), la care au fost judecați și condamnați 24 de criminali de război. Numai 24 de inculpați – pentru 50 milioane de victime? Extrem de puțin! În haosul ce-a urmat armistițiului, mulți torționari reușiseră să dispară. În replică, o brigadă de evrei dintre supraviețuitorii lagărelor de exterminare, intitulată ”Nokmim” (”Răzbunătorii”), urmărea și executa scurt pe fugari. Nokmim-ii reușiseră cca. 1.000 de asemenea acte de dreptate!
Printre marii criminali de război care au scăpat și de Nuernberg, și de Nokmimi, era Adolf Eichmann, șef în Gestapo, inventatorul ghetto-urilor și organizatorul lagărelor de exterminare. În august 1944, Eichmann raporta lui Himmler regretul său că, din cele 11 milioane de evrei din Europa, n-a reușit să stârpească decât patru milioane în lagăre, plus alte două prin brigăzile de exterminare și foamete…
Eichmann fugise din Europa, în 1950, sub falsă identitate și se naturalizase în Argentina, drept ”Ricardo Klement”, alături de familia sa. În 1959, Mossad-ul israelian i-a dat de urmă în Buenos Aires. După luni de zile de monitorizare, agenții evrei aflaseră ora exactă a sosirii sale de la lucru. La ora 20,05, când Eichmann a coborât din autobuz, a fost capturat și ascuns 10 zile într-un adăpost, până când a putut fi transportat în Israel, pentru a fi judecat și executat (31 mai 1962). Când guvernul argentinian a aflat de răpirea cetățeanului Eichmann, a rupt relațiile cu Israelul, îngăduind o serie de proteste și acte teroriste ale neo-naziștilor sud-americani.
De ce a riscat statul Israel o asemenea operațiune cu șanse precare? Nu era mai simplu să trimită un singur Nokmim care să înfăptuiască ”sfânta răzbunare” cu un glonte tras la adăpostul nopții?
Aici e cheia! Oricât ar părea de compensatoare, răzbunarea nu satisface dreptatea în sine, ci doar sentimentele. Dreptatea cere mai mult decât vendetă: ea cere o judecată, prin care cerința legii să fie consfințită și înălțată public, iar cel vinovat să recunoască (sau măcar să cunoască) răutatea comisă. Fără aceste condiții încă nu s-a înfăptuit reparația.
Cântarul cu fapte
Este o uriașă deosebire între tema judecății finale așa cum apare în religiile păgâne și modelul biblic. În mai toate mitologiile ”sufletul” este judecat individual, în manieră ”Nokmim”, îmediat după ”moarte”. Apoi este trimis în zonele mai bune sau mai rele ale lumii subpământene. Obiectul judecății sunt, firește, faptele. Iar metoda judecății e cea a prevalenței, după principiul ”tabelei de marcaj”: dacă faptele bune prevalează asupra celor rele, atunci verdictul e favorabil. Și invers. Vechii greci mai credeau că, în timp, chinurile Tartarului făceau o ”ispășire” care deschidea o șansă condamnaților să fie izbăviți de pedeapsă și să beneficieze de o reîncarnare pe care o puteau alege chiar ei. Asemănător, judecata în Islam cântărește faptele bune, cât și cele rele, urmând ca raportul dintre ele să determine soarta veșnică.
La antipod față de mentalitățile păgâne, concepția biblică rezervă trei surprize uriașe.
Prima surpriză: că judecata lui Dumnezeu nu se pronunță cu privire la fapte. Dacă ar fi după fapte, atunci absolut toți am fi condamnați fără drept de apel, pentru că toți suntem păcătoși prin chiar firea noastră. Evaluarea făcută de Isus bunilor săi apostoli era: ”Sunteți răi!” (Matei 7:11). Chiar și cele mai bine intenționate fapte sunt ”o cârpă murdară” (Isaia 64:6). ”Nu este nici un om care să facă (chiar) binele fără să păcătuiască !” (Ecclesiastul 7:20). În cazul acesta, judecata nici n-ar mai avea rost: În iad cu toții!
Și totuși, din fericire, lucrurile stau altfel. Judecata lui Dumnezeu nu se face cu privire la fapte, ci cu privire la atitudine. Citit atent, versetul: "Eu, Domnul, cercetez inima, și rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după faptele lui" (Ieremia 17:10; Apocalipsa 2:23), descoperă că nu faptele, ci ”inima și rărunchii” – gândurile și simțămintele – sunt investigate. Faptele constituie doar ”revelatorul” lucrurilor ascunse. Ele furnizează doar ”proba obiectivă” pentru respectivele atitudini, ca nimeni să nu se poată scuza.
Dacă ne gândim, chiar și păcatul este, înainte de toate, o atitudine de independență, de răzvrătire față de Dumnezeu și voia Lui. Faptele rele sunt doar semnalele vizibile a divorțului lăuntric față de Dumnezeu.
Așadar, judecata se face cu privire la atitudine… Dar față de ce? Iată și elementul surpriză: Pentru că Dumnezeu iubește pe muritori, a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, să ia locul omului pe scaunul electric și să plătească toate creanțele omenirii. Acolo, pe cruce, au fost pironite toate capetele de acuzație împotriva noastră. În virtutea evenimentului ”cruce”, soarta omului nu mai depinde de păcatele sale, ci de acceptarea sau neacceptarea cecului în alb oferit de Isus Hristos. Acesta este și motivul pentru care Judecător este tocmai Hristos (Ioan 5:22), pentru că toată judecată se învârte în jurul Lui. Îl primești – sau Îl respingi?
Un caz petrecut în secolul trecut ilustrează concret acest principiu al justiției divine. E vorba de cazul unui tânăr condamnat la moarte pentru ucidere. Fiind mișcat de numărul mare de apeluri pentru iertare, guvernatorul a hotărât să-i ofere totuși grațierea, dar nu oricum, ci ducându-i-o personal, într-o ținută de reverend. Condamnatul însă l-a confundat cu un preot oarecare și l-a respins categoric, refuzând să-l asculte, implicit respingând și grațierea. Înainte de a urca eșafodul, nenorocitul a cerut să i se publice cazul în ziar, spre învățătura altora: ”Mor nu pentru că am omorât un om, ci pentru că am respins iertarea…”
Ceasul judecății
Astfel ajungem la a doua mare surpriză, privind timpul când se petrece judecata. Biblia zice: ”acum” (Ioan 12:31), și nu post-mortem!
Iată și de ce: Pentru că atitudinea se ia în timpul vieții, nu în groapă! Când îți mărturisești vina și te încredințezi Salvatorului, printr-o relație personală prin credință, atunci ”dosarul” tău este clasat (1 Tim. 5:24). Așa se explică de ce o atitudine bună te absolvă de pe-acum de osândă. ”Cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.” (Ioan 5:24). Iar o atitudine de respingere a lui Isus îți și pecetluiește condamnarea. ”Cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18).
Revenind la Adolf Eichmann: Pentru satisfacerea deplină a dreptății, nu era destul să fi fost împușcat, anonim, pe strada Garibaldi. Era necesar ca vinovatul să compară înaintea juriului și să înțeleagă de ce i se ia dreptul la viață! Și aici survine a treia surpriză. Toți respingătorii milei divine din toate veacurile va trebui să învieze și ei, însă nu odată cu cei salvați, ci ulterior. Biblia este clară privind faptul că există două învieri, nu doar una. Isus spunea: ”Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Meu și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor ieși la învierea pentru viață; iar cei ce au făcut răul, la învierea pentru judecată” (Ioan 5:28-29).
Apocalipsa explică cele două învieri:
”Am văzut” pe cei ce ”nu se închinaseră fiarei și icoanei ei… Ei au înviat, și au împărățit cu Hristos o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere…
Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” (Apocalipsa 20, 4-15)
Vacanța de 1.000 ani?
Că există două învieri, este de înțeles. Dar ce e cu ”mileniul” acesta, în care ”drepții” vor ”împărăți” cu Hristos? Un episod din justiția britanică ne va ajuta la rezolvarea dilemei.
În anul 1670, justiția londoneză instrumenta cazul unui quaker, William Penn (cunoscut ulterior ca întemeietor al statului Pennsilvania). Crima lui era aceea că predicase unei adunări în plină stradă, la data când o lege represivă interzicea quakerilor să se adune în vreun spațiu închis. După ce judecătorul și-a anunțat poziția intransingentă, a cerut celor 12 jurați să delibereze. Jurații însă au dat verdictul ”Nevinovat”. Timp de două zile judecătorul a uzat de toate metodele de constrângere (i-a și închis în temniță), numai să-i determine să-și schimbe verdictul. Jurații însă n-au cedat, slobozindu-l pe William Penn și – indirect – incriminând legislația și justiția.
Aici vine a patra surpriză! Jurații sunt cei resuscitați la prima înviere, cu scopul de a verifica – timp de o mie de ani – ”dosarele” celor pierduți. Ceea ce fac jurații seamănă mai mult cu un audit, cu verificarea lucrării Judelui. În timpul acelui mileniu, ei confirmă, în fața întregului univers, că în dreptul fiecărui caz, Dumnezeu a fost drept și bun, că El este ”adevărat… după cum este scris: "Ca să fii Tu găsit neprihănit în cuvintele Tale, și să ieși biruitor când Tu vei fi judecat." (Romani 3:4). Biblia prezintă o inversare de roluri: cel judecat este, în fond, Dumnezeu! Excelent model de democrație.
Și vor fi dosare multe… Câte dosare, tot atâtea tragedii, totuși cu caracter constructiv pentru înțelegerea milei și a dreptății lui Dumnezeu. Pe lângă dosarele oamenilor, vor mai fi investigate și cazul lui Lucifer și ale acoliților săi, ca autorii morali ai dezastrului Terrei. Biblia afirmă clar: ”Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?”(1 Cor. 6:2.3). Poate că un mileniu va fi prea scurt ca să citească terabiții istoriilor individuale. Va fi totuși suficient pentru ca, după mia de ani, când cei nelegiuiți vor învia, să poată auzi o sentință pentru care însuși universul, cu miriadele sale de locuitori să voteze în unanimitate: ”Drepte și adevărate sunt judecățile Tale…”
Infernul ne-dantesc
Recent, ”Pablo” Bartolomeu, misionar român care lucrează de patru ani pentru deținuții din America Latină, a relatat despre o închisoare aflată pe o insuliță, la confluența dintre Amazon și Cuiuni, unde sunt trimiși infractorii cu sentințe grele. Practic, cei care intră știu că sunt duși acolo ca să moară. N-au nici măcar speranța evadării: Amazonul mișună de peștii piranha, de anaconde uriașe și de crocodili. În 2006, cei peste 3.000 deținuți, nemaisuportând mizeria, au provocat o rebeliune. Gărzile au pus mitralierele de pe ziduri pe ei și i-au secerat cum s-a nimerit, lăsând în viață vreo 200. La câteva luni, cei 200 s-au mai răsculat o dată. Așa se face că, la ora când Pablo îi vizita, pușcăria mai număra doar 116 de deținuți.
De ce au riscat cei 3.000? Nu știau că pe ziduri erau mitraliere? Fără îndoială că știau. Dar acești ”desperados” au făcut apel la ultima lor libertate, la dreptul de a muri ca să-și scurteze chinurile. Iar patronii lor – gardienii nemiloși – li l-au acordat totuși generos.
În contrast maxim cu ”bunăvoința” gardienilor din Amazonia, rămâi șocat de dogma tradițională a unor suplicii infinite, fără măcar de-a acorda celui condamnat dreptul la moarte! Nici naziștii nu s-au ridicat la o asemenea răutate! E uimitor cum de a putut creștinismul, preț de două milenii, să predice de la sfintele amvoane doctrina unui iad veșnic, pavoazat cu cele mai bestiale torturi. Și pe deasupra, patronat de un …Dumnezeu al milei!
Apologeții iadului veșnic apelează și azi la texte din Sfânta Scriptură, structurate cu migala a 2.000 ani într-o fortăreață inexpugnabilă. Dar textele, într-o măsură, sunt ca faptele goale, care înainte de a ”vorbi”, trebuie interpretate. Problema acestor teologi nu este o chestiune de exegeză (de text), ci de hermeneutică (de interpretare)! Înainte de toate, scopul pentru care Scriptura ne-a fost dată e ca, prin ea, Dumnezeu să ni se descopere.
În Biblie există, într-adevăr, texte care vorbesc despre ”focul care nu se stinge”, despre ”viermele care nu moare” și despre ”fumul chinului lor care se suie în vecii vecilor”… Toate acestea, însă, aparțin unor specii literare ca poezia, parabola sau simbolismul profetic. Ele n-au voie să fie confundate cu speciile din genul epic, cum ar fi pasajele istorice sau dogmatice. În vorbirea curentă, noi înșine uzăm continuu de sensul figurat al cuvintelor. Și lumea înțelege ce vrem să spunem.
Prevăzător, Dumnezeu a lăsat totuși în Biblie și niște repere clare, pentru ca cercetătorul fără prejudecăți să nu divagheze. Spre exemplu, în epistola lui Iuda (nu vânzătorul) textul lămurește ce este ”focul veșnic”: ”Tot așa, Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor… ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veșnic.” (Iuda: 6) Evident, pasajul nu se include în genul liric și nici în simbolismul profetic. Este un pasaj epistolar cu aluzie la pasajul istoric din cartea Genesei: Sodoma și Gomora au ars. Dar mai arde focul și astăzi? Personal, am fost la fața locului și n-am găsit decât cenușa. Atunci, cum e focul ”veșnic”? Simplu, e veșnic privind urmările (Psalm 92:7), nicidecum procesul, în același fel în care e și ”judecata veșnică” (Evrei 6:2) și ”mântuirea veșnică” (Isaia 45:17). Prin definiție, focul este nu o stare, ci un proces care arde atâta timp cât are combustibil și care nu poate dura la nesfârșit.
Un text și mai clar din Apocalipsă explică: ”Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc.” Și ce este iazul acesta? ”Iazul de foc este moartea a doua.” (Apocalipsa 20, 4-15). Nici vorba de cazne eterne, ci de moarte (Romani 6:23), pieire (Ioan 3,16), pierzare (Matei 7,13), nimicire (Ps. 37,9-11). Focul acesta „va nimici sufletul și trupul” pe deplin (Mat. 10,28). Apocalipsa o numește ”moartea a doua”, pentru că din ea nu mai există înviere. Și atunci, cum s-a dezvoltat această dogmă bizară?
Efect de biliard
Rădăcinile acestei plăsmuiri se întind înapoi până în platonism, filosofie care a vulgarizat cel mai mult teza ”sufletului nemuritor” . Această concepție a uzurpat escatologia creștină încă din primele secole. Cei mai dedicați promotori ai creștinismului au fost filosofii convertiți. Împreună cu intențiile lor bune, însă, aceștia au importat în creștinism mentalitatea și prejudecățile eleniste. Odată acceptată ideea sufletului indestructibil, s-a născut și ”necesitatea” unui loc de popas, unde să-și petreacă veșnicia… Pentru sufletele rele, iadul preluat de la greci părea locul cel mai potrivit. Din nefericire, majoritatea părinților bisericești (sec. II-V) au acceptat viziunea elenistică despre un ”suflet nemuritor” și, în consecință, au interpretat Cuvântul cu ochi grecești. Logica le-a întregit apoi sistemul.
Augustin (354 – 430 d.Hr.) are meritul să fi dezvoltat această idee ca dogmă. În ”Cetatea lui Dumnezeu”, Augustin afirmă că iadul e starea unei torturi conștiente, trăite în trup și suflet. La întrebarea: Cum ar putea cineva să ardă și flăcările să nu-l consume?, el răspunde: ”Dumnezeu are puterea să facă minuni care depășesc condițiile naturii. El va uza de puterea Sa ca să-i țină pe păcătoși vii și conștienți în foc”. Șocant. Dar vorba lui Goethe: ”Cine se încheie greșit la primul nasture, se va încheia greșit la toți…”
Totul pleacă, așadar, de la greșita înțelegere a naturii umane. Biblia nu ne învață că am fi nemuritori. ”Dumnezeu e singurul care are nemurirea” (1 Timotei 6:16). Noi putem fi nemuritori doar condițional, prin acceptarea relației filiale cu Dătătorul vieții veșnice. Cei care refuză această condiție nu au de unde să aibă viață veșnică. Soarta lor este despărțirea pentru totdeauna de Dumnezeu, cu urmarea: moarte veșnică. Aceasta și este ”iazul cu foc”.
În ziua Judecății finale când vor învia cei nelegiuiți, vor auzi sentința din gura Mântuitorului. Vor recunoaște străduința Lui neobosită de a-i salva, cât și refuzul lor obstinat de a-L accepta. Vor realiza și ce pierd, o veșnicie senină. Atunci vor fi copleșiți de regret. Remușcările vor fi inexprimabil de intense. Atunci va fi ”plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 25:30). Durata suferinței lor conștiente va fi relativă, corespunzătoare cu amplitudinea relelor comise. În cele din urmă, focul, destinat să epureze pământul de orice tentă de păcat, îi va consuma într-o clipă și pe deplin. Anihilarea va fi ireversibilă. ”Vor fi ca și când n-au fost niciodată” (Obadia :16).
Anihilaționismul
Această înțelegere teologică privind ”iadul” și pedeapsa celor răzvrătiți se numește ”anihilaționism”. Este o concepție de origine pur biblică, liberă de orice imixtiune pre-creștină. Dar este și o concepție dreaptă, dând satisfacție atât dreptății, cât și iubirii divine. Pentru că o pedeapsă justă trebuie să fie proporționată cu infracțiunea comisă.
În opoziție, concepția tradițională a iadului Îl incriminează pe Dumnezeu, pe considerentul că:
– acordarea unei pedepse veșnice pentru un păcat de câțiva ani ar fi o nedreptate grosolană. Unde mai pui la socoteală că pentru păcatele ”mărunte” (ex: lăcomia), tortura ar fi la fel de veșnică!
– permanentizarea ”plânsului și a scrâșnirii dinților” n-ar face decât să imortalizeze pe veci păcatul și consecințele lui. În caznele focului, păcătoșii ar prolifera ocări și injurii perpetue, la care cei salvați – în loc să aibă parte de o ”mântuire” eficientă – ar fi siliți să-și întrețină rana emoțională la contemplarea hidoșeniei, în mijlocul căreia s-ar mai zbate și câțiva din cei iubiți… Universul însuși ar fi condamnat să suporte acest dualism cosmologic oripilant;
– menținerea iadului ar consfinți în final triumful diavolului, a cărui teză s-ar confirma iarăși și iarăși: Dumnezeu este și nedrept, și lipsit de iubire.
Este inacceptabil să admiți înfățișarea lui Dumnezeu ca un ”monstru setos de sânge care întreține un Auschwitz veșnic pentru victimele sale, cărora nici măcar nu le permite să moară!” Ca reacție, în ultimele decenii s-a dezvoltat în rândul teologilor protestanți o mișcare pentru revizuirea conceptului tradițional despre iad. Personalități marcante ca John Wenham, Philip Hughes, Stephen Travis, Edward Fudge ș.a., în mod independent, au denunțat caracterul lui nebiblic. Cel mai proeminent dintre cei ce-au trecut de partea anihilaționismului este vestitul John R. W. Stott, confesorul reginei Angliei. Într-un interviu, Stott a declarat: ”Din punct de vedere emoțional, consider conceptul iadului intolerabil și nu înțeleg cum pot oamenii să trăiască cu această filosofie fără fie să-și piardă sentimentele, fie să se prăbușească sub această povară.”
Clark Pinnock, profesor emerit la MacMaster Divinity College, Canada, comenta și el: ”Cum e posibil ca creștinii să zugrăvească o divinitate atât de crudă și răzbunătoare care să tortureze la nesfârșit creaturile Sale, oricât ar fi ele de păcătoase? Cu siguranță că un dumnezeu care ar proceda astfel ar fi mai asemănător cu Satana decât cu Dumnezeu, atât din punctul de vedere a standardului moral minim, cât și din punctul de vedere al Evangheliei.”
Conștientizată de amploarea acestei atitudini anti-iad în biserici cu tradiție evanghelică , Alianța Evanghelică Mondială a stabilit, în 1995, o comisie care să aducă un consens între teologi. Concluziile comisiei sunt temperate: cele două concepții pot cohabita în toleranță și pace… Chiar și biserica catolică, sensibilă la tendințele existente, a inițiat și ea o strategie de îndulcire a imaginii medievală a iadului. Spațiul mioritic – poate pentru că e la periferia Europei – se arată încă inert.
Un colț de rai
Din Evul mediu ne-a parvenit o poveste, despre o țară de vis aflată undeva, la capătul pământului: Șlarafenland. ”Ca să poți ajunge la ea” spune povestitorul, ”trebuie să sapi cu gura ta un tunel printr-un munte de… cozonac cu stafide. Și odată ce-ai ajuns de cealaltă parte, descoperi o țară de vis în care curge numai lapte și miere. În loc de apă, șipotele gâlgâie vin spumos. Pui fripți îți zboară direct în gură. Casele sunt din turtă dulce iar gardurile din cârnați. Străzile sunt pavate – în loc de pietre – cu cașcaval… Ehei, acolo virtutea cea mai mare este să nu faci nimic toată ziulica. Acolo munca și hărnicia sunt mari păcate! În Șlarafenland nu există școală, doar o vacanță fără de sfârșit…”
Deunăzi, am căutat să-i găsesc sursa. Originile acestui basm se pierd în negura vremii. Primul document care-l atestă e ”Paradisul” lui Sebastian Brants, notar din Strassbourg, scris în 1494. După câteva decenii, vestitul Hans Sachs din Nuernberg îl pune-n cântec. Pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân îi toarnă o pictură pe cinste. Iar frații Grimm îl imortalizează în poveștile lor nemuritoare… Bogat palmares pentru ”Paradis”…
Ca toate ”big story”-urile, ”Paradisul” acesta este simptomatic. Omul decantează în el toate frustrările și lipsurile, dar cu semnul schimbat, cu plus în loc de minus. Paradisul acesta ajunge să se asemene cu coșul cumpărătorului umplut cu tot ce-i dorește inima și pântecele. Nu e de mirare ca, la o trecere în revistă a ”paradisurilor” mitice, să găsești cam aceleași dorințe, doar altfel travestite:
…Când un bun musulman moare și intră în Janna (paradisul islamic), el pășește într-o lume feerică în care vinul, laptele și mierea, florile și izvoarele abundă. Pe prag, va fi salutat de 70 de houris (virgine perpetue) sfioase și cu ochii negri care-l vor conduce în palate din aur și pietre prețioase, cu paturi moi. Aici fericitul va experimenta plăceri de neînchipuit … Vechii egipteni își doreau să călătorească cu soarele în corabia sa, apoi să se odihnească în câmpii verzi… Pieile roșii visau pășuni cu cerbi și bizoni grași. Iar visul se repetă. E același model: suma frustrărilor într-un cadru de împliniri…
Raiul Apocalipsei
Când contempli raiul din Apocalipsă, descoperi un lucru unic, specific, ce-l deosebește de toate celelalte paradisuri.
”Apoi, am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era. Și am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim… Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu vor mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut… Cetatea nu are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului. Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul… În mijlocul pieții cetății, și pe cele două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor.” (Apocalipsa cap. 21 și 22, selecțiune.)
Ochiul atent va fi uimit să găsească în pasajul dat nu mai puțin de 17 negații directe, (nu, nici, nimeni, nimic…), plus alte 6 indirecte. În loc să fie un ”rai de bomboane”, un fel de coș burdușit cu tot ce-i lipsește omului pe pământ, raiul lui Dumnezeu este exact contrariul: un coș deșertat de puzderia de realități negre care i-au cauterizat sufletul: tânguiri, țipete, dureri, boli, lacrimi, moarte, blestem, spurcăciune, minciună, arșiță, beznă, marea și pustiul…
Această distincție extraordinară, care face raiul să transcende imaginația de tipul Șlaraffenland, constituie marca autenticității ei. Căci unde te-ar duce imaginația deformată de farse și eșecuri? Circula o alternativă cu oameni în cămăși de noapte, purtând perpetuu în mâini lire și surle…
Paradisul lui Dumnezeu nu este o extensie a experienței pământești prelucrată la alți parametri! Sunt lucruri care n-au corespondent terestru, lucruri ”pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2:9) și, deci, "care nu pot fi exprimate” (2 Corinteni 12:4) decât cu riscul de a fabula. Dacă ar fi să recenzăm Noul Pământ în cadrul bunului simț, n-am putea decât să indicăm ce nu va fi acolo: nu va fi limită pentru capacitatea de a cunoaște, nu va fi sfârșit pentru bucuria de a trăi; nu vor fi bariere în calea împlinirii oricărui gând nobil; nu va fi penurie de nici un fel, pentru tot ce-i frumos și bun.
Iarăși împreună
Cu o singură corecție: există un lucru despre care putem vorbi la modul afirmativ, ca existând acolo, fără să ne temem că greșim. Dincolo de orice dubiu, în raiul lui Dumnezeu va fi reversibilitate! Vom regăsi acolo toate valorile de care circumstanțele, oamenii sau moartea ne-au jefuit. Și printre lucrurile regăsite, comoara cea mai de preț pe care o vom primi înapoi, mai mult decât tinerețea sau veșnicia, va fi relația întreruptă cu cei dragi. Părinții să-și regăsească copii, familiile să se reîntregească, și toți, rude sau prietenii, la umbra prezenței Creatorului cel bun, să se contompească într-o îmbrățișare fără de sfârșit.
Aceasta este Apocalipsa cea plină de lumină. Sfârșitul ei, în mod la fel de paradoxal, este doar Începutul după care, instinctiv, oftează și creștinul, și păgânul.
Aceasta e unica perspectivă în care cuvintele finale din Matrix ar putea friza nu fantezia, ci realitatea: ”N-am venit aici să spun cum va fi sfârșitul lucurilor. Am venit să vă spun cum va fi începutul. Am de gând să arăt oamenilor o lume… fără restricții sau control, fără frontiere și limite. O lume în care totul este cu putință!”
”Și am auzit un glas din cer care zicea: ”Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.” (Apocalipsa 14:13 & 21:5)
