„Ce-a produs creștinismul? Un bilanț rușinos: cruciade, sclavie în America, colonialism și două războaie mondiale…”
Cine gândește așa, comite un viciu de judecată asemeni celui care confundă medicina (știința vindecării) cu malpraxisul (aplicarea ei greșită). Creștinismul nu e totuna cu istoria creștinilor nominali. Biblia este altceva decât tălmăcirea ei din perspective partizane. Cine vrea să evalueze creștinismul în mod obiectiv, nu are decât să se aplece asupra desenului civilizației europene. În ea, ochiul atent va descoperi liniile de forță distincte pe care filosofia iudeo-creștină le-a săpat în țesutul culturii, deosebind-o de toate celelalte până atunci. În procesul zămislirii noului sistem de valori, Biblia a implantat acele principii care au metamorfozat sofisticata societate antică, reabilitând demnitatea umană.
Creștinismul și-a făcut apariția în epoca de glorie a Imperiului. De la Rin până în Mauritania, și din Siria până-n Britania, neamurile plăteau bir Romei. Cezarul proclamase „pax romana” în toate provinciile, deși păstra în subsidiar ambiția ce revendica pământul și marea. Imperiul greco-roman realizase prima societate globalizată. Toate drumurile duceau la Roma. Cultural vorbind, Roma era ospitalieră. Orice filosofie, tradiție sau credință își găsea un loc tolerant în cetatea cosmopolită. Aici, pe lângă romani, o mulțime de greci, iliri, dalmați, gali, traci, sciți, nubieni, etiopieni, sirieni, evrei, egipteni, armeni, capadocieni, parți… și încă pe atâția, își încrucișau drumurile și business-ul. Și totuși, societatea romană nu era nici pe departe unită. Roma avea o societate divizată. Chiar și în centrele mai civilizate, oamenii erau separați de rasă, clasă, fidelitate tribală și de miile credințe religioase.
Mitologia
Romanii erau religioși sui generis. Campaniile militare, pe lângă prizonieri de război, aduceau la Roma zeitățile și idolii popoarelor. Pentru romanii superstițioși, orice zeu nou era binevenit, în speranța că avea să fie mai lucrativ decât predecesorii. Panteonul Romei nu mai reușea să țină evidența lor. Dacă „în Atena erau mai mulți zei decât oameni”, cum o fi fost în Roma?
Zeii erau triviali, fiecare avea scopuri, putere și preocupări limitate. Pe deasupra, erau deficienți moral : se urau, se înșelau și se războiau între ei. Cu pământenii se comportau răutăcios. Un „Dumnezeu iubitor de oameni” ar fi fost privit ca ceva absurd de orice păgân. Zeii n-aveau grijă de muritori… În cel mai bun caz, se lăsau înduplecați să ofere „binecuvântări contra sacrificii”.
Mai scandalos decât toate erau moravurile zeilor. Conceptul monogamiei le era ceva străin. În mitologie, Zeus, alias Jupiter, juca rolul de maestru violator, abuzând nenumărate zeițe și femei. Ba chiar și un bărbat… Venus (Afrodita, gr.), corespondenta zeiței caananite Astarte, era amanta multor zei, dar și a multor muritori. Festivalul ei, afrodisiacul, era sărbătorit în Corint de cele peste 1.000 de vestale-prostituate. Altarul ei era ornat cu falusuri. În completare, Bacchanaliile – sărbătorile închinate lui Bacchus (Dionisos, gr.) – amlgamau în orgii nocturne sclavi, patriciene, nobili și prostituate.
Numărul de zeități-patroni ai sexului, fecundității și dragostei în mitologiile lumii
Arabii (preislamici) – 1
Armenii – 2
Asirienii – 2
Ashanti – 1
Aztecii – 11
Borneo – 3
Babilonienii – 3
Celții – 9
Canaaniții- 7
Egiptenii – 15
Chinezii – 5
Etruscii – 3
Fenicienii – 2
Fiji – 2
Filipinezii – 2
Galii – 2
Germanicii – 5
Grecii – 16
Hawaii – 5
Irlandezii – 7
Japonezii – 4
Letonii – 1
Maroc – 1
Mayașii – 4
Micronezia – 2
Nigerienii – 2
Norvegienii – 6
Perșii – 1
Polinezienii – 5
Polonezii – 2
Romanii – 19
Scandinavia – 2
Slavii – 6
Sirienii – 3
Sudan – 1
Sumerienii – 3
Tibetanii – 3
Tracii – 1
Voodoo – 2
Yoruba – 3
Madonna antiqua
Cum „nimeni nu se poate ridica mai presus de propriile sale idealuri”, lumea greco-romană era doar o reeditare a moravurilor din Olimp. Bărbatul, un „zeus” mic, se simțea îndreptățit să dispună de femeie. Violul în locurile publice, mai ales pe lângă fântâni, era lucru obișnuit în Grecia antică și era privit ca un „drept de dominație” al bărbatului asupra femeii slave, prostituate și chiar a celei căsătorite.
Madona în Grecia antică era doar umilul instrument de procreere. Considerată ființă inferioară, slabă, instabilă emoțional, fără credibilitate, femeia era exclusă din universul cugetării. Dată de nevastă încă de la 14 ani, ea n-avea parte de nici o pregătire educațională. Un rol în viața socială și politică avea dreptul să joace doar prostituata.
Femeile ateniene din high-life trăiau într-o secluziune aproape totală, muncind în rând cu slugile. De intimitate emoțională și sexuală cu soțul – nici vorbă. Ceva mai slobode era nevestele din pătura de jos.
Datoria primordială a femeii era să nască fii și nu fiice. Rareori cuplurile păstrau mai mult de o fetiță – pe celelalte le lăsau pe stradă, de unde le luau proprietarii de sclavi sau de bordeluri. Lepădarea copiilor nedoriți era o practică acceptată în înfloritoarea Eladă.
De același statut se „bucura” și femeia romană. Ea era proprietatea soțului. Până în secolul I d.Hr., legea nu cerea consimțământul fetei la căsătorie. Pentru relațiile extra-conjugare ale soțului, femeia n-avea dreptul să reclame adulter. Dacă însă o soție era dovedită ca infidelă, era pasibilă de moarte.
Homo animalis
Lipsa de griji a făcut să răsară în societatea romană mentalitatea de consum. Viața era bună numai dacă oferea distracții. Să muncești era o îndeletnicire înjositoare. Noroc că existau sclavii.
Pentru romani, sclavia era un fel de moarte. Pe soldații romani luați ostatici de inamic, romanii îi socoteau morți. Căsătoria aceluia se desfăcea, iar soția lui se mărita după un altul. Un sclav înceta să mai fie o persoană. Stăpânul său avea puteri discreționare asupra lui.
Protejată prin lege, sclavia a cunoscut o amploare masivă după războaiele romane de expansiune. Pe timpul principatului, cca. 40% din populația Italiei erau sclavi. În perioada dintre Cicero (70 î.Hr.) și împăratul Tiberiu (37 d.Hr.), Roma depindea un import anual de 100.000 sclavi . Doar pentru gospodăria personală, împărăteasa Livia folosea sclave în peste 50 de roluri distincte (de ex: unele pentru găini, altele pentru cocoși, iar altele pentru îngrășarea păsăretului).
Sclavii continuau să vină din patru surse generoase: campaniile militare, actele de piraterie din Mediterană, copiii abandonați, și tranzacțiile comerciale cu alte popoare. Se știe că pentru o bună parte din vinul roman, Galia plătea… sclavi – cam 15.000 de „capete” pe an.
Sclavul n-aveau dreptul să aibă familie. Copiii lui aparțiuneau stăpânului. El n-avea nici un drept de apel când era brutalizat sau mutilat. Siluirea unei scalve era un uz, nu abuz. Sclavilor nu le rămânea decât să se resemneze, sau să opună rezistență. Cea mai comună formă de opoziție era lenea. Cei mai curajoși recurgeau la fugă, la suicidul în masă sau individual. Rareori – la uciderea stăpânului și la răscoală.
Datorită numărului imens de sclavi, o rebeliune era un lucru de temut. Răscoala lui Spartacus (73-70 î.Hr.) adunase 120.000 sclavi răsculați. Înainte de a fi înfrânți, rebelii repurtaseră 9 victorii, zdrobind șase legiuni romane. Datorită continuei temeri, mulți stăpâni tăiau limba sclavilor, doar din precauție.
Butoiul cu pulbere
În anii de apogeu ai imperiului sufocat de paradoxuri, și-a făcut apariția – dintr-o provincie romană obscură – creștinismul. Faptul că încă din primele clipe a fost repudiată și reprimată de lumea greco-romană spune ceva despre șocantul său impact ce a zgâlțâit societatea din încheieturi, impact generat de uluitoarea proclamație a „zeului răstignit” : „Nu mai este nici iudeu – nici grec; nici barbar – nici scit, nici sclav – nici slobod; nici parte bărbătească – nici parte femeiască: toți sunt egali în Hristos Isus.” (Galateni 3:28 Coloseni 3:11).
„Un Dumnezeu al dragostei” venit pe pământ să fie răstignit și să învieze din morți? „Egalitate între sexe”? „Fraternitate între triburi și popoare”? Sentințe pe cât de neînțelese, pe atât de implacabile, desființau prețioasa lume romană.
Filosofii greco-romani considerau mila și compasiunea drept emoții patologice, defecte de caracter. Mila, prin faptul că oferea iertare și ajutor nemeritat, era contra justiției și a rațiunii. În Republica, Platon rezolva scurt problema amărâților și a cerșetorilor: prin izgonirea lor. Oamenii învățaseră să-și reprime aceste impulsuri prin lecții domestice și publice (circul roman…).
Acum însă creștinismul învăța că mila este una din virtuțile primordiale; că Dumnezeul milos cerea oamenilor să fie și ei miloși. Și pentru că Dumnezeu iubea pe oameni, creștinii Îl imitau iubindu-se unii pe alții. Poate cel mai revoluționar concept era extensia iubirii dincolo de relațiile de familie sau clan, către „aproapele”, oricare ar fi fost el. Toți erau copiii aceluiași Creator și frați unii cu alții. Ceea ce a dat creștinismul credincioșilor lui n-a fost decât demnitatea umană – erau chipul lui Dumnezeu.
Printre mizeriile Romei era haosul cultural produs de amalgamul diversității etnice. Roma și-a creat unitatea economică și politică cu prețul haosului cultural. La aceasta creștinismul a răspuns printr-o cultură coerentă cu totul eliberată de etnicitate. Creștinismul a fost prima realitate care a surmontat și apoi a zdrobit bariera etnică ce împiedicase iudaismul să devină factorul de reformare a lumii.
Un nou „Imperiu”
„Nu mai e nici iudeu, nici grec…!” era formula sociologică care definea o nouă comunitate. Creștinismul oferea apartenență și apropiere. Dacă le era foame, știau unde să meargă. Dacă erau bolnavi, știau vreun bătrân (prezbiter) care să-și pună mâna peste ei.
Încă dinainte de Constantin, biserica a întemeiat așezămite pentru bolnavi, cantine pentru flămânzi și chiar ajutor financiar pentru văduve. Într-un registru al bisericii din Roma, datat din anul 251 d.Hr. – chiar în plină persecuție a lui Decius – sunt listați 46 prezbiteri, 56 diaconi, lecuitori, etc… și cca. 1.500 văduve și săraci cărora le purta de grijă. Biserica devenise un soi de agenție de ajutorare în Imperiu. Acesta a fost, probabil, cel mai important factor pe termen lung pentru succesul misiunii creștine – factor pe care creștinismul contemporan l-a uitat pur și simplul.
În aparatul administrativ al ultimilor împărați păgâni dinainte de Constantin se găseau destul de mulți creștini, pentru că erau în stare să citească și să scrie. Conducătorii bisericii deveniseră de facto lideri în societate. La sfârșitul sec. III, episcopi creștini din multe locuri ocupau rolul vechilor patroni ai cetății.
Stapâne–frate
Este adevărat că nici profeții și nici apostolii n-au înfierat sclavia, pentru același motiv pentru care Iisus n-a vorbit contra Romei. Obiectivul Lui țintea spre o misiune mai importantă decât reformarea structurii sociale, anume regenerarea individului – izvorul blestemățiilor.
Și totuși, Scriptura abordează sclavia în mod revoluționar. Încă din timpul regatului lui Israel, legea divină prevedea că la fiecare șapte ani, sclavii evrei (auto-vânduți pentru datorii) căpătau automat statutul de oameni liberi (Exod 21, 2-6), iar la fiecare 50 ani, de „anul jubiliar”, proprietățile înstrăinate se întorceau la urmașii primului deținător. Pentru celilalți sclavi, Scriptura impunea stăpânilor bunătate și respect (Levitic 19,34; Deuteronom 10,19; Efeseni 5:21-6:9; Coloseni 3: 18 – 4:1; 1Pet. 2:13-3:7)
Romanii disprețuiau munca. Dar chiar prin faptul că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost dulgher, iar Pavel – constructor de corturi, vectorii muncii – sclavii – căpătau deodată valoare.
În biserică întâlneai doar frați: stăpânul și sclavul se împărtășeau de aceleași sacramente. Înaintea Sfintei cine, stăpânii și sclavii își spălau picioarele unii altora. Printre conducătorii spirituali, în mod curent erau persoane de proveniență foarte umilă. Și s-a întâmplat că unii episcopi ai Romei, ca Pius (sec. II) și Callistus (sec.III), fuseseră sclavi. Egalitarismul din biserică era o lovitură de moarte dată sclaviei.
În primele secole, mulți stăpâni creștini își eliberau sclavii. În anul 404, Melania , o bogată patriciană convertită, și-a eliberat toți sclavii – atât de mulți încât biografii ei nu sunt în stare să redea numărul. Unul din ei, Palladius, menționează 8.000. Socotiți la prețul de 150 $, valoarea lor se urcă 1.200.000 $.
În Anglia începutului de sec. XVII, ultima formă de sclavie – șerbia – dispăruse. Dar, cu numai un secol mai târziu, au aparut sclavii negri, aduși de famiile bogate ca „servitori personali”. În 1770, existau deja peste 12.000 sclavi cu un statut neclar: ei nu erau nici cumpărați și nici vânduți în Anglia, țară în care nu exista nici o lege care să reglementeze sclavia.
În 1783, Quakeri – grup religios evanghelic – întemeiază prima organizație aboliționistă. Aceștia trimit parlamentului o petiție de desființare a sclaviei. Un grup de anglicani reformatori, porecliți „Sfinții”, iau cauza în mână și lansează în parlament campania anti-sclavie. Cel mai proeminent dintre ei, William Wilberforce, membru al parlementului, scria la 28 oct. 1787: „Dumnezeu Atotpuernicul a așezat în fața mea două ținte: suprimarea comerțului cu sclavi și reformarea societății.”
În 1807, sub presiunea grupurilor religioase și a populației de culoare libere, Anglia interzice importul de sclavi, nu însă și sclavia. Royal Navy a primit mandat să controleze mările, pedepsind cu amenzi și chiar cu moarte pe negustorii de sclavi. Între 1807 și 1860, au fost confiscate 1.600 vase implicate în comerțul ilegal de sclavi, și au fost eliberați 150.000 negri.
La 26 iulie 1833, cu exact o zi înainte de moarte, bătrânul Wilberforce a primit în sfârșit vestea că legea pentru abolirea sclaviei a trecut în parlament. Curând, exemplul Angliei va fi urmat și de alte state occidentale.
În timp ce Europa este liberă de sclavie, țări musulmane ca Sudan și Mauritania încă trăiesc în sclavagism. În Mauritania, sclavia ereditară este în floare și acoperă 20% din populație.
În India, sistemul castelor este în vigoare și astăzi, în special în mediul rural indian. El declară pe unii „de neatins” – dalit – care sunt practic reduși la o condiție egală cu cea a sclavilor, fiind supuși segregării rigide și dependenței față de muncile de jos. Coincidență? Sistemul castelor se promulga legal cam în aceeași perioadă când creștinismul proclama egalitatea între locuitorii Terei.
Alter Deus !
O și mai flagrantă disjuncție cu universul păgân o aducea natura acestui Dumnezeu ciudat. Într-un context în care deliciul suprem al olimpienilor era exploatarea libidoului, Acesta era cu totul dezinteresat de sex. Un Dumnezeu desexualizat constituia o anomalie și o excepție absolută.
Dar chiar aici se identifică una din cele mai semnificative contribuții pe care le-a adus Biblia în metamorfoza civilizației! Scriitorul și jurnalistul Dennis Prager dezvăluie: „Prohibiția Scripturii a sexului extra-marital a făcut posibilă nașterea civilizației occidentale.”
“Prohibiția Scripturii a sexului extra-marital a făcut posibilă civilizația occidentală.” Dennis Praeger
Biblia a impus controlul asupra activității sexuale și a educat pe oameni să-și amâne viața sexuală până la căsătorie. Energia sexuală, canalizată exclusiv în monogamie și în alimentarea unei legături profunde, necunoscută don-juan-ilor, a înălțat viața de familie și a antrenat emanciparea femeii.
Mai mult decât atât: antropologul englez J. D. Unwin a cercetat în mod extensiv 86 de societăți ce-au existat de-a lungul a 5.000 ani de istorie. Rezultatele sale, publicate în două volume de referință , dezvăluie existența unui determinism acționat de comportamentul pre- și post-nupțial asupra „energiei expansive” a națiunii. În timp ce Sigmund Freud credea că reprimarea pornirilor sexuale era rădăcina tuturor relelor, Unwin – deși pornește în cercetare sub influența de Freud – ajunge, surprinzător, la concluzii opuse.
În studiul său monumental, “Sex și Cultură”, Unwin a găsit că „monogamia maritală strictă este factorul care produce energie socială și progresul”. În lipsa monogamiei absolute, nici o națiune n-a supraviețuit mai mult de trei generații. „În rapoartele umane, nu există nici o situație în care o societate să-și poată conserva energia vitală după ce, vreme de o singură generație și la scară generală, și-a relaxat continența pre- și post-nupțială… Nu există nici o excepție de la această regulă.”
„Și nu există nici un caz când o societate, reducându-și activitatea sexuală la relația din cadrul monogamiei, să nu-și descătușeze energia expansivă. Orice societate umană este liberă să aleagă între fie să se dezlănuțuie sexual, fie să-și învestească imensa energie întru binele social. Este imposibil să fie alese ambele într-o singură generație.”
Sociologul V. A. Demant, profesor la Oxford, în cartea: „O expunere a eticii sexuale creștine” , comentează: „Ceea ce numim noi civilizație, s-a construit cu sacrificarea gratificării poftelor instinctive. Limitarea oportunității sexuale a însoțit o dezvoltare mentală mai mare, în timp ce permisivitatea a marcat involuția inteligenței. "
Iată ce-a făcut creștinismul să fie cea mai potopitoare și încununată de succes mișcare de revitalizare în istoria lumii, praful de pușcă care a explodat cultura Romei, îmbâcsită de maldărul de mistere…
(continuarea în numărul viitor)
Lucian Cristescu
