Biblia, revelatie, inspiratie si autoritatea si veracitatea Scripturii fac subiectul unor discutii aprinse, cu repercusiuni pentru adventisti. In unele cazuri este respinsa chiar si posibilitatea revelatiei si inspiratiei divine. Alteori, revelatia si inspiratia sunt reinterpretate.[1]
Este o problema de calibru pentru ca aceste chestiuni se numara printre cele mai fundamentale in plan teologic, marcand adanc convingerile si viata de zi cu zi a crestinilor. Desi Isus si salvarea prin El alcatuiesc inima teologiei si experientei noastre, totusi, informatia necesara despre El si rascumparare ne parvine din Scripturi. Aici Il cunoastem pe Isus, in lucrarea Lui complexa in favoarea noastra. Felul in care intelegem Scriptura va modela felul in care Il percepem pe Isus si intelegem ucenicia.
Articolul de fata se concentreaza asupra metodelor de studiu al revelatiei, inspiratiei si autoritatii Scripturii. Nu dezbate aceste doctrine per se, ci furnizeaza scurte definitii.
1. Definitii
Potrivit marturiei scripturistice, revelatia speciala [2] este actul lui Dumnezeu prin care El Se descopera pe Sine si adevaruri de diverse naturi si/sau voia Lui. Ca urmare a initiativei si actiunii lui Dumnezeu, acesti oameni, profeti chemati, sunt introdusi intr-o experienta care, altfel, nu este la indemana oamenilor si primesc informatii inaccesibile in mod obisnuit.
Potrivit Scripturii, inspiratia este actul lui Dumnezeu, prin care profetului ii este conferita capacitatea de a intelege si comunica mesajul primit. Astfel, mesajul proclamat devine cuvant de la Dumnezeu si nu doar cuvant omenesc. Pentru a comunica revelatia in mod vrednic de incredere, inspiratia este necesara. De fapt, nu se poate trage o linie clara intre revelatie si inspiratie.
Referindu-ne la autoritatea Scripturii, noi credem ca Scriptura, ca descoperire infailibila a voii Lui – [3] este standardul vietuirii crestine. Totul trebuie verificat prin Biblie. Fiecare doctrina trebuie fundamentata pe Biblie. Si-atunci, Scriptura are prioritate asupra gandirii, investigatiei si simtamintelor omenesti.
2. Metodologia
Nici un savant si nici un om de stiinta nu opereaza fara anumite presupozitii. In acest punct, unii vor nega deschis chestiuni cum ar fi revelatia si inspiratia divina. Altii pretind contrariul. Unii sustin ca inspiratia divina e posibila. Pe baza acestor presupozitii unii invatati considera Biblia nimic mai mult decat o carte omeneasca, divina, un hibrid divino-uman sau o carte prezentand ambele caracteristici concomitent. Astfel de idei preconcepute isi vor lasa amprenta asupra studiului.
Cateva abordari nu au nevoie de nici o prezentare. Nu sunt exclusive, dar pot fi combinate intre ele. O alternativa este abordarea inductiva. Alta ar fi operarea prin deductie. In primul caz, cercetatorul poate alege sa studieze inspiratia cu ajutorul surselor extra-biblice, iar concluziile sa le aplice la Biblie. O alta posibilitate este de a crea analogii pentru a demonstra cum opereaza inspiratia si pentru a face deductii. Si in aceste cazuri, metoda abordata va stabili conturul rezultatului.
a. Inductiv versus deductiv
Alegerea majora priveste procedura inductiva sau deductiva. In mod normal, o abordare inductiva incepe cu investigatia fenomenului biblic. De exemplu, se parcurg Evangheliile, se face o comparatie intre ele, sunt detectate diferentele si asa-zisele discrepante. Cineva va studia Cartile Cronicilor si Regilor si va observa lipsurile si contradictiile. O comparatie intre rapoartele experientei lui Pavel din Fapte si, respectiv, Galateni pare sa scoata la iveala deosebiri. De fapt, nici rapoartele din Fapte nu corespund perfect unul cu celalalt. Cel mai adesea, o abordare inductiva nu permite armonizarea, chiar acolo unde pare posibila si recomandabila. Este preocupata mai degraba de detectarea diferentelor, decat de consens si unitate. Si intotdeauna opereaza numai cu parti ale puzzle-ului. Si totusi, pe baza datelor astfel colectate si interpretate, o doctrina a inspiratiei este formulata. Problema cu aceasta metoda de abordare este faptul ca desconsidera intr-o mare masura marturia Scripturii cu privire la sine. Punctul de start nu este ceea ce afirma Scriptura, ci fenomenologia textului biblic, vazut si interpretat de o fiinta umana rationala a sec. 20 si 21.
O abordare deductiva incepe cu marturia despre sine a Scripturii, adica textele care direct sau indirect fac referire la revelatie, inspiratie si autoritatea Scripturii. O doctrina a inspiratiei, de exemplu, este formulata pe baza sustinerilor Scripturii si numeroaselor referinte la acest subiect.
Probabil ca metoda inductiva versus metoda deductiva nu este o chestiune de genul ori/ori. Ambele metode sunt necesare. In formularea unei doctrine a inspiratiei nu putem face abstractie de fenomenologia textuala si nici nu trebuie sa ne debarasam de marturia Scripturii despre sine. Biblia trebuie lasata sa vorbeasca in dreptul ei. Astfel, intrebarea care trebuie pusa este mai degraba cum incepem sau care metoda trebuie aplicata mai intai? Intr-un proces, este numai drept ca martorul sa fie ascultat cu obiectivitate, mai inainte sa-i fie puse la indoiala declaratiile. Intr-o anumita masura, Heinrich Schliemann a luat drept valide scrierile lui Homer atunci cand a intreprins excavarea Troiei, cetate despre care se credea a fi de domeniul fictiunii. [4] Tinand cont de sustinerea Bibliei de a fi revelata si inspirata, este drept sa pornim de aici si sa ne intrebam cum ar putea fi impacate discrepantele cu aceasta afirmatie.
b. Utilizarea surselor extra-biblice
Scoala istoriei religiilor a utilizat in interpretarea Scripturii si surse extra-biblice, cum ar fi miturile babiloniene, misterele elenistice si anumite teorii legate de cultul roman al cezarului, [6] prin prisma carora au fost filtrate datele biblice. Am ezita mult inainte de a aplica o astfel de metoda de vreme ce adventistii accepta Biblia ca fiind propriul ei interpret.
Dar sa mergem mai departe. Sa studiezi inspiratia intr-un profet inspirat, dar necanonic, cum ar fi Ellen White, si sa aplici datele astfel obtinute, textului biblic, este, conform principiului Sola Scriptura, inacceptabil. Biblia isi poate sustine singura afirmatiile si o doctrina biblica a inspiratiei trebuie derivata exclusiv din Biblie. Profetii adevarati, dar necanonici, pot oferi informatie utila, dar sa privesti Biblia prin prisma proceselor implicate in inspiratia unui profet necanonic inseamna rationament circular. [7] In plus, trebuie sa ne punem intrebarea daca prin acceptarea unei astfel de metode, opereaza un anume principiu al consecventei. Desi Biblia nu furnizeaza dovezi care sa sustina grade de inspiratie, adica daca un profet este mai inspirat decat altul, ramane totusi intrebarea daca inspiratia a lucrat la fel in totii profetii. Rezultatul este constant in masura in care revelatia, mesajul lui Dumnezeu, este transmis cu credinciosie, insa procesul nu este in mod necesar nediferentiat. Experienta lui Ieremia in dictarea mesajului lui Dumnezeu, lui Baruh, in timp ce era inspirat (Ier. 36) este evident diferita de experienta lui Luca, in strangerea de informatii care puse laolalta – sub inspiratie – au alcatuit Evanghelia acestuia.
c. Folosirea analogiilor
Analogiile pot fi extrem de utile. Sunt asemenea unor imagini cu ajutorul carora cineva reuseste sa inteleaga ceva. Dar analogiile, asemenea parabolelor, au limitele lor care nu ar trebui fortate. Sa creezi o analogie si sa faci deduceri din acea analogie s-ar putea sa conduca la concluzii incongruente cu realitatea.[8] De aceea avem nevoie sa actionam prudent.
Una dintre cele mai comune analogii este asa-numitul model al intruparii, prin care se face o paralela intre Hristos si Scriptura. Exista teologi care neaga caracterul divin al Scripturii. Sunt altii care omit sau subestimeaza factorul uman. Modelul intruparii subliniaza atat umanul, cat si divinul. Insa, chiar si dupa imbratisarea ultimei pozitii, ramane o intrebare: partile umana si respectiv divina sunt complementare si in acelasi timp separabile? Sau exista o unitate inseparabila intre uman si divin?
In ceea ce-L priveste pe Isus Hristos, crestinii sustin ca Isus a fost Dumnezeu adevarat si a devenit om adevarat. Umanul si divinul nu pot fi separate in Isus. Aceasta pare sa fie adevarat si in dreptul Scripturii. 2Petru 1:21 indica spre o cooperare intre Duhul Sfant si agentii umani, recunoscand divinul si umanul. Dar Biblia nu este creatia oamenilor. Prin Dumnezeu profetii au vorbit despre Dumnezeu. Dumnezeu este sursa si autorul final al Scripturii. Gerhard Maier a rezumat aceasta in trei puncte:
(1) „oamenii au vorbit” – adica reprezentanti ai normalului, persoane aflate intr-un anumit loc si intr-un anumit moment, nu unelte, instrumente de scris, sau altceva similar; au folosit un limbaj normal, adica uman …. (2) Curios, nici unul dintre ei nu a vorbit din partea unui om, ci „de la Dumnezeu”, adica trimisi de El, autorizati de El, vorbind din perspectiva Lui si aducand de la El, un mesaj care nu este cu nimic mai putin decat un mesaj divin. (3) Cel care a adus la indeplinire aceasta stare de lucruri aparte este Duhul Sfant. [9]
Mesajele profetice si scrierile profetice sunt cuvintele lui Dumnezeu si sunt recunoscute de Dumnezeu ca atare. [10] Cartile biblice sunt cuvantul Domnului [11] astfel, umanul si divinul in Scriptura nu sunt complementare, ci inglobate. In consecinta, ar fi nedrept fata de natura unificata a Bibliei, adevaratul caracter intrupat al Scripturii, sa apelam la unelte distincte pentru studierea partii biblice umane si respectiv divine. Totodata, multe unelte de studiu academic nu sunt neutre, ci intr-atat de legate de anumite presupozitii, incat daca eliminam aceste presupozitii, uneltele insele dispar. [12]
In toate aceste chestiuni, crestinii se raporteaza mereu la Isus, Domnul si Mantuitorul lor si totodata Exemplul lor. Cum a tratat Isus Scripturile, aspecte cum ar fi inspiratia, revelatia si autoritatea? Isus a facut declaratii cu privire la Scriptura si a folosit textul biblic cu generozitate. Cu certitudine, nu era naiv, nici ignorant in ceea ce priveste problemele pe care le punem noi. Iata care era pozitia lui Isus vizavi de Scriptura:
Isus acorda credit Scripturii. Pentru El, Vechiul Testament, Biblia Lui, era Cuvantul lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit prin intermediul oamenilor. Isus a considerat profetii drept transmitatori de incredere ai cuvintelor lui Dumnezeu si a recunoscut inspiratia in dreptul scriitorilor Vechiului Testament care, astfel, incorporeaza profetie predictiva veritabila. Isus privea multe dintre aceste profetii ca avandu-si implinirea in El.Isus a recunoscut veracitatea istorica a Scripturii, incluzand toate evenimentele importante din istoria lui Israel, la fel ca raportul creatiei si potopului.
Isus a considerat drept autor, persoana identificata ca atare in respectiva carte biblica.Interventiile divine in istorie, cum ar fi miracolele, nu au constituit nici o problema pentru Isus.Isus a interpretat Scriptura literal si tipologic. Metodele critice in interpretarea Bibliei Ii erau straine. Desi trebuie sa fi avut cunostinta de asa-zisele discrepante din Biblie, nu s-a concentrat asupra lor si nici macar nu a facut referire la ele.
Isus a vazut Scriptura ca adresandu-se nu numai cititorului si ascultatorului original, ci si celor din generatia Sa. Scriptura transcende cultura.
Intelegerea voii lui Dumnezeu si a interventiilor Sale in istorie este fundamentata pe Scriptura. Doctrinele biblice pot fi derivate din Vechiul Testament. In acelasi timp, Vechiul Testament opera ca standard pentru viata Lui si totodata ca justificare a purtarii Sale.
Scriptura are valoare practica. Alimenteaza credinta. Poate fi folosita ca autoritate si arma impotriva ispitelor. Isus a asteptat din partea contemporanilor Sai o cunoastere a Scripturii. 1[13]
3. Sugestii
Cum am putea atunci trata aceste chestiuni legate de revelatia, inspiratia si autoritatea Scripturii? Iata cateva sugestii:
Incepeti cu o atitudine de incredere, iar nu de pe o pozitie sceptica. Aceasta nu exclude franchetea. Luati in serios marturia Scripturii despre sine. Nu negati si nu subestimati problemele prezente in textul biblic. Aveti grija insa sa nu exagerati in afirmarea lor. Fiti prudenti in privinta pozitiilor extreme ale inspiratiei personalizate si inspiratiei mecanice.
Cautati solutii pentru discrepantele textuale biblice, fara a incerca o armonizare artificiala. Daca nu puteti gasi o solutie, aceasta nu inseamna ca nu exista nici una. [14] Folositi metoda de interpretare adecvata si uneltele exegetice potrivite care corespund caracterului Cuvantului lui Dumnezeu. Traiti Cuvantul lui Dumnezeu. Proclamati-l, imputerniciti de Duhul Sfant.
[1]. Cf. Wolfhart Pannenberg, The Revelation of God in Jesus of Nazareth, J. M. Robinson und J. B. Cobb, Jr., Hrsg., in Theology as History, New Frontiers in Theology, Bd. 3 (New York: Harper and Row, 1967), 101-133; Gabriel Moran, The Present Revelation: The Search for Religious Foundations (New York: Herder and Herder, 1972), 38-40, 130, 227, 299, 341; Gerhard Maier, Biblical Hermeneutics (Wheaton, IL: Crossway Books, 1994), 97.
[2]. Teologii fac distinctie intre revelatia generala – prezenta in natura, de exemplu – si revelatia speciala.
[3]. Vezi Punctele fundamentale ale adventistilor de ziua a saptea, no. 1
[4]. Cf. Encyclopaedia Britannica: Micropaedia (Chicago: Encyclopaedia Britannica, 1981), VIII: 965.
[5]. Cf. Peter M. van Bemmelen, Issues in Biblical Inspiration : Sanday and Warfield (Berrien Springs, MI : Andrews University Press, 1987), 377-378.
[6]. Propuse de Gunkel, Reitzenstein si Bousset.
[7]. Un profet este declarat adevarat sau fals, prin raportare la criteriile biblice. Apoi acel profet este folosit pentru enuntarea unei doctrine a inspiratiei biblice.
[8]. Se poate dovedi utila compararea naturii Scripturii cu cea a luminii. Insa a conchide ca pentru aceste aspecte diferite ale luminii trebuie folosite unelte diferite continuand cu aplicarea acestei concluzii la Scriptura depaseste, totusi, niste limite. Scriptura poate fi similara luminii, dar nu e lumina in sens literal. Cf. Richard W. Coffen, A Fresh Look at the Dynamics of Inspiration (II), Ministry February 2000, 20-23.
[9]. Maier, 102.
[10]. Vezi Ier.36:1-6 si Ier 25:2-8.
[11]. Vezi Mica 1:1; Ios 1:1; Tef 1:1.
[12]. Vezi , de exemplu, critica formei care investigheaza faza orala a materialului, cele mai mici unitati ce au fost create, de exemplu, la un foc de tabara sau cu ocazia unui serviciu funeral. Nu avut loc nici o revelatie. Textele s-au dezvoltat urmand o traiectorie evolutiva.
[13]. Referintele pot fi gasite in Ekkehardt Mueller, Jesus and Scripture in the Gospels, manuscris nepublicat, March 1999.
[14]. Vezi Edwin R. Thiele, The Mysterious Numbers of the Hebrew Kings (Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 1951).
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
