Home > Resurse biblice > Doctrine biblice > Articole dupa subiect > Trinitatea >
Email | Imprimare | 
.
Triunitatea - lectii istorice si teologice - autor Florin Laiu
.
Triunitatea – lecţii istorice şi teologice

 
Autor Florin Laiu
 
 „Adâncul lui Allah poţi tu să-l afli ?
Hotarul lui Şaddai poţi să-l atingi?
Mai ’nalt e decât cerul – ce poţi face ?
Mai jos decât Şeolul – ce poţi şti ?
Mai lung decât pământu-i e întinsul,
Mai larg decât oceanul necuprinsul.”

(Iov 11:7-9 tr. FL)

Realităţi care ne depăşesc


Natura creată are atâtea aspecte paradoxale, atâtea mistere şi manifestări aparent contradictorii. Chiar şi cele mai mărunte creaţii ale lui Dumnezeu, cum ar fi particulele elementare ale materiei, picăturile de energie şi nimicurile din care sunt ţesute câmpurile (gravitaţional, electromagnetic etc.) şi care alcătuiesc structurile cele mai intime ale lumii noastre, sunt paradoxale. Lumina, de exemplu, este ea o transmisie de unde sau o „ploaie” de particule? Cândva, fizicienii disputau pe tema aceasta, împărţiţi în două tabere care puteau aduce dovezi serioase, fiecare, de partea sa. În cele din urmă însă, savanţii au fost nevoiţi să înţeleagă că la acest nivel, fenomenele sunt mult mai complexe, şi că lumina nu este numai undă electromagnetică sau numai particulă fotonică, ci şi una şi alta. Imaginaţia nu ne ajută să găsim un model ilustrativ. Pur şi simplu, în unele privinţe lumina se comportă ca undele, în alte privinţe se comportă ca particulele. Apoi am aflat că toate particulele elementare sunt în acelaşi timp şi unde.

Danezul Niels Bohr, părintele fizicii cuantice a concentrat acest mare adevăr al realităţilor paradoxale în natură, în forma unui aforism latin, pe care l-a lăsat scris într-o vizită la Universitatea Lomonosov din Moscova, în 1961: Contraria, non contradictoria, sed complementa sunt (Aspectele contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare). Descoperirile lui l-au dus la următoarea concluzie:
„Nu există o lume cuantică. Există doar o descriere fizică abstractă. Este greşit să gândim că sarcina fizicii este să descopere cum este natura. Fizica se ocupă cu ceea ce noi putem spune despre natură."

Paradoxurile naturii create sunt o slabă reflectare a paradoxurilor naturii Creatorului. Gândul măreţiei lui Dumnezeu ar trebui să fie suficient pentru a răcori febra unor modele de Dumnezeu care par a fi mai raţionale decât acela, aparent încâlcit şi contradictoriu, pe care-l găsim în Scripturi. Tot ce învăţăm despre Dumnezeu din Scripturi este paradoxal, ca şi multe alte doctrine majore ale Bibliei.

• Dumnezeu este spirit (In 4:24) atotprezent (Ps 139:8+), totuşi El este „în cer”, într-o înfăţişare vizibilă, deoarece omul a fost făcut „după chipul Lui”, iar îngerii „văd încontinuu faţa Lui” (Mt 18:10), ca şi cei mântuiţi (Ap 22:5)

• Iisus este om adevărat, născut pe pământ, muritor, dar şi Dumnezeu adevărat, fără început, izvor etern al nemuririi (Is 9:6; In 5:26; Ev 7:3; Ap 1:18; ).

• Deşi Iisus este Dumnezeu şi om, având două naturi, totuşi El este o singură persoană, deoarece El Şi-a dus viaţa pe pământ în conştiinţă umană (Lc 2:52; Mt 24:36), experienţă pe care, probabil, o continuă şi după înviere (In 20:17; Ap 1:1).

• Biblia este cuvântul lui Dumnezeu – desăvârşit, infailibil şi mereu valabil, totuşi transmis în limbajul omenesc imperfect, inexact, defectuos şi pasibil de greşeli.

• Iisus ştia că va învia a treia zi (Mt 16:21; In 2:19), totuşi a murit pe cruce în chinurile sufleteşti ale despărţirii veşnice de Dumnezeu, pe care le vor simţi cei pierduţi, la sfârşit (Mt 8:12; Mc 15:34; 1In 4:10).

• Îndreptăţirea este numai prin credinţă, fără „faptele Legii” (Rom 3:28; Gal 2:16) – totuşi, şi prin fapte (Rom 2:13; Iac 2:24), întrucât credinţa adevărată se dovedeşte prin fapte (Iac 2:18.22; 1Cor 13:13; Tit 2:14; Rom 2:15).

• S-a promis venirea Domnului în generaţia apostolilor (Mt 16:28; 24:34; Rm 13:12; 1Tes 4:15.17; Iac 5:8; Ap 22:10), totuşi se prevăzuse deja că timpul real va include o durată de 1260/1290 - 1335 ani după generaţia lui Iisus, sau 2300 de ani după generaţia lui Daniel (Dan 7; 8;12; Ap 11;12;13).

Exemplele s-ar putea înmulţi. Dar intenţia noastră este doar aceea de a sublinia că atunci când vorbim despre Dumnezeire avem nevoie de cel mai profund respect, dar şi de înţelepciunea care începe cu recunoaşterea propriilor noastre limite. Învăţătura biblică despre Dumnezeire este un model trinitar:
1. Există un singur Dumnezeu, totuşi trei Persoane (individualităţi) Divine.
2. Domnul Christos este Fiul, veşnic supus Tatălui, de bună voie. Totuşi, de drept este egal cu Tatăl.
3. Duhul Sfânt este Spiritul Tatălui şi al Fiului, al profeţilor etc. şi totuşi un singur Spirit.
4. Spiritul nu are nici înfăţişare, asemenea Tatălui, nici trup, asemenea Fiului, totuşi este El este Cineva, nu ceva.
Studiul de faţă verifică aceste paradoxuri ale Dumnezeirii, ca răspuns la provocările raţionalizante şi „conspiranoice” ale timpului prezent.

Afirmaţii explicite şi implicite ale triunităţii divine în Scripturi

Misiunea universală încredinţată de Iisus apostolilor înainte de înălţare a fost aceea de a şcolariza, educa sau „disciplina” (faceţi discipoli) oameni din toate naţiile, „...botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt !” (Mt 28:19). Originalul grecesc are numele la singular (onoma): „în singurul Nume al Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt”, în timp ce mai multe nume sunt onomata (Ap 21:12 „numele celor doisprezece”). Această referire la Dumnezeire ca fiind într-un anumit sens Unul şi într-un alt sens Trei, o numim în mod convenţional trinitate. Tradiţional, în limba română se mai spune „treime”, care este echivalent cu grecescul „triadă” (un grup de trei) sau cu termenul modern „trio”.

Din cele mai vechi timpuri, creştinii s-au referit la Dumnezeire ca treime, triadă (episcopul Teofil de Antiohia, c. 180 e.n.), sau trinitate (episcopul Tertullian de Cartagina, c. 200 e.n.). Pentru o mai mare precizie, ar fi preferabil să spunem astăzi triunitate. Unele spirite obiectează că asemenea cuvinte nu există în Scriptură. Dar absenţa unor cuvinte este cu totul irelevantă. Chiar şi primii creştini au folosit cuvinte care nu existau încă în Scriptură. De exemplu, vorbind despre cornul nelegiuit din profeţia lui Daniel, ei îl numeau Antichrist (1In 2:18), un nume inventat de ei, iar pe cei care mărturiseau credinţa cu preţul vieţii i-au numit martiri (Ap 17:6). Suntem invitaţi să ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu. Când muşti din pâine, o mesteci şi o înghiţi, ea îşi modifică forma pentru a putea fi asimilată. Aşa se întâmplă şi cu limbajul Scripturii. El trebuie tradus în cel mai potrivit limbaj actual, ba chiar în înţelesul individual al fiecăruia, dacă este necesar, pentru a putea fi asimilat.

Doctrina tradiţională a Trinităţii poate avea mai multe versiuni în teologiile confesionale sau individuale care s-au succedat până în zilele noastre. Noi nu acceptăm această doctrină pentru că a fost susţinută de sinoade, deoarece nu recunoaştem autoritatea sinodală drept criteriu suprem al ortodoxiei în creştinism. Formularea mărturisirii noastre de credinţă este dinamică, perfectibilă, determinată de dezvoltarea teologiei noastre, şi nu are valoare de crez. Noi nu avem alt crez decât Biblia, şi ne-am îndatorat să fim credincioşi ei, mai mult decât conştiinţei noastre individuale sau colective. De aceea, noi am ajuns treptat la descoperirea doctrinei triunităţii Dumnezeirii şi o acceptăm ca fiind biblică, chiar dacă recunoaştem, personal sau colectiv, că înţelegerea omenească a acestui subiect poate fi imperfectă.

Din nefericire, mulţi creştini care se consideră trinitarieni, sunt în practică henoteişti sau chiar politeişti, deoarece, în ciuda credinţei într-un Dumnezeu Creator suprem, ei cinstesc (venerează) creaturi – fiinţe umane şi îngeri – cărora le atribuie funcţii mediatoare şi salvifice. Niciodată nu se referă Scriptura la Dumnezeire, incluzând patru sau mai multe persoane. Mama lui Iisus, Profeţii, Apostolii, Sfinţii şi chiar cei mai înalţi îngeri, au în Scriptură un statut egal cu al fiecărui credincios înaintea lui Dumnezeu. Vorbind despre Dumnezeire, Biblia foloseşte doar referiri unitariene (o Persoană: 1Cor 8:6), binitariene (Două Persoane: In 10:30; 1 In 1:3; 2In 1:9) şi trinitariene, după caz. Toate sunt corecte în contextul lor.

Referirea la Dumnezeire în relaţie de trei, apare ca o formulă obişnuită în Scriptură, notabil în binecuvântarea şi salutarea apostolică. Formulele de salut sunt relativ conservatoare. Nu improvizăm când transmitem salutări, ci exprimăm convingeri împărtăşite de toţi:
„Harul Domnului Iisus Christos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Sfântului Spirit să fie cu voi cu toţi...” (2 Cor 13:13).
„...După preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultare şi spre stropirea cu sângele lui Iisus Christos: Harul şi pacea să vă sporească!” (1 Pt 1:2).

„Har vouă şi pace din partea Celui care este, care era şi care vine; din partea Celor Şapte Duhuri, care stau înaintea tronului Său; şi din partea lui Iisus Christos, martorul credincios, cel întîi născut din morţi, primul dintre împăraţii pământului!"
(Ap 1:4b-5a).

Întreita alianţă babilonică din Apocalipsă,– Balaurul, Fiara şi Falsul Profet (Ap 12-13; 16:13.19; 20:10) este, în realitate, o parodie, o imitaţie batjocoritoare a Triunităţii Divine. Balaurul căzut din cer este „dumnezeul lumii acesteia” (2Cor 4:4), părintele amăgirilor şi al violenţei (In 8:44). Fiara-Antichrist ieşită din mare este Christosul lumii acesteia, căreia Balaurul i-a dat tronul şi autoritatea lui pe pământ. Ea acţionează 3 ani şi jumătate pe pământ, după care primeşte o înjunghiere mortală, dar îşi revine şi capătă putere universală. Fiara ieşită din pământ (numită şi falsul-profet, din cauza minunilor şi pretenţiilor pe care le are), joacă rolul Spiritului care, manifestându-se prin apostolii şi profeţii Bisericii, convinge lumea să se închine lui Christos (Ap 13:12-17). Această parodie, arătată de Domnul în viziune, face trimitere la adevărata Triunitate din cer, singura care are drept la închinare.

Există în Scriptură mai multe locuri în care Tri-Unitatea este prezentă în mod explicit sau implicit. Deşi ea nu foloseşte cuvinte ca Triadă sau Treime şi Trinitate pentru a se referi la Dumnezeire, noţiunea este perfect exprimată în diferite locuri biblice:

„Solul care este înaintea feţei Lui i-a mîntuit; El Însuşi i-a răscumpărat...în zilele din vechime. Dar ei au fost neascultători şi au întristat Spiritul Lui cel Sfânt; iar El li s'a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor.” Is 63:9-10.

„Pământul era o singurătate imensă şi întuneric era peste oceanul lumii, dar Spiritul lui Dumnezeu plutea în zbor peste ape. ...Apoi Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră...”
Gen 1:2.26.

„...Iisus a ieşit afară din apă. În clipa aceea s-a deschis cerul şi a văzut Spiritul lui Dumnezeu coborând în chip de porumbel şi venind peste El. Iar din cer s-a auzit un glas, care zicea: ,,Acesta este Fiul Meu prea iubit....`` Mt 3:16-17.

„Spiritul Sfânt va coborâ asupra ta, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” Lc 1:35.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. ....Ioan a făcut următoarea mărturisire: ,,Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: 'Acela peste care vei vedea Duhul venind şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Spiritul Sfânt.`”
In 1:1.32-33 .

„Dar Ştefan, plin de Spiritul Sfânt, şi-a aţintit privirile spre cer şi a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Iisus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” FA 7:55.

„...Dumnezeu a uns cu Spiritul Sfânt şi cu putere pe Iisus din Nazaret...”
FA 10:38.

„ca să fiu slujitorul lui Iisus Christos printre păgâni. Eu îmi împlinesc conştiincios slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentruca neevreii să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Spiritul Sfânt.”
Rom 15:16.

„...fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Christos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine...” Rom 15:30.

1 Cor 6:11: "Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost făcuţi drepţi în numele Domnului Iisus Christos şi prin Spiritul Dumnezeului nostru. "

1 Cor 12:4-6: "Sunt diverse daruri (harisme), dar este acelaşi Spirit; sunt diverse forme de slujire (servicii), dar este acelaşi Domn; sunt diverse activităţi, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. "

Ef 4:4-6: "Este un singur trup, un singur Spirit, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură speranţă. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi. "

Gal 4:6: "Şi pentru că [voi, neevreilor] sunteţi fii, Dumnezeu v-a pus în inimă Spiritul Fiului Său care strigă „Abá!” (Tată!).

„Adevăraţii circumcişi suntem noi, cari slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Christos Iisus...” Fip 3:3.

„Dar noi, fraţilor iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, pentru că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Iisus Christos” 2 Tes 2:13-14.

„Spiritul lui Dumnezeu Îl veţi recunoaşte după aceasta: Orice spirit care mărturiseşte că Iisus Christos a venit în trup de carne, este de la Dumnezeu..”
1 In 4:2.

Ev 9:14: "...cu cât mai mult sângele lui Christos, Care prin Spiritul cel Veşnic S-a adus pe Sine jertfă desăvârşită lui Dumnezeu... "

,,Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! – Mărturia lui Iisus este Spiritul Profeţiei.” Ap 19:10.

Pentru a mărturisi doctrina Triunităţii este necesar ca cineva să recunoască nu numai faptul că aceste trei titluri/apelative (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt) sau echivalente ale lor sunt asociate oarecum, în mod obişnuit, ci trebuie să recunoască încă două realităţi:

1. Cele trei nume denumesc individualităţi distincte, şi nu ipostaze sau roluri ale unei singure Persoane;

2. Fiecare individualitate triunitară este în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură Dumnezeu adevărat (adică de natură divină, eternă, necreată, atotputernică etc.).

În acceptarea acestor adevăruri însă, spiritele unor credincioşi s-au încurcat, privind în mod literal exprimările figurate ale Bibliei, sau luând sensul propriu drept figurat, ori neglijabil. Scepticismul faţă de opiniile majoritare păstrează mai viu şi mai alert spiritul critic în studiul Bibliei, dacă cercetătorul este suficient de modest ca să fie şi prudent, şi dacă principiul Sola Scriptura mai lasă loc şi Spiritului Sfânt, care are multe căi prin care poate învăţa pe cei „săraci în duh”. Dacă însă cercetătorul este cerbicos din fire, bântuit de orgoliile originalităţii sau ale falsei umilinţe, îndoiala lui va deveni profesiune de credinţă şi îi va vicia cercetarea, fie ea cât de sinceră.

Provocări contemporane


În numele unui curent restauraţionist mai larg, în care diverse voci cer întoarcerea la „adventismul istoric”, – o credinţă care este percepută în mod static, complet şi divin revelată imediat după 1844 –, a apărut şi o reţea cu tendinţe internaţionale, mică dar activă, de adventişti antitrinitari. Aceştia cer să se revină la opiniile pe care le susţinea majoritatea Părinţilor noştri din secolul al XIX-lea. Studiile lui Erwin Gane şi ale lui Russell Holt atestă că, într-adevăr, până la 1890, ideile antitrinitare erau dominante în adventism, că între 1890-1900 diverse influenţe, în primul rând afirmaţiile Ellenei White au început să modifice treptat această poziţie, afirmând idei trinitare. Până la 1930 orice teologie AZS antitrinitară a murit odată cu cei care o susţinuseră, iar trinitarismul biblic a devenit poziţia standard a Bisericii până astăzi.

Acesta însă nu este singurul caz în care Biserica şi-a schimbat poziţia. Doresc, oare, aceşti neo-antitrinitari, să ne întoarcem la serbarea duminicii (pe care E. White a părăsit-o abia în 1846 !), sau la gustoasa carne de porc şi la mestecatul şi fumatul tutunului (pe care AZS le-au folosit încă două decenii după 1844!)? Vor aceştia să ne întoarcem la teologia „uşii închise”, care a fost susţinută de pionieri până în 1851? Sau la identificarea „necurmatei [jertfe]” din profeţia lui Daniel, cu păgânismul, care era susţinută puternic chiar şi după 1900? Sau la ideea, susţinută până pe la 1957, că Iisus nu a realizat complet ispăşirea la Cruce, ci abia în Sanctuarul ceresc? Să ne întoarcem din nou la tendinţele legaliste, care au dominat în perioada „ariană” a AZS, temându-ne de îndreptăţirea prin credinţa în Iisus Christos, fără meritele noastre ?
Mărturisirea noastră fundamentală este că nu avem alt Crez decât Scriptura. Fără a privi cu uşurătate mărturisirile noastre de credinţă oficiale sau mai puţin oficiale, implicaţia practică a acestei mărturisiri fundamentale este că teologia şi doctrina noastră sunt perfectibile şi Biblia rămâne mereu un standard suprem.

„Avem multe lecţii de învăţat şi multe, multe de dezvăţat. Numai Dumnezeu şi Cerul sunt infailibili. Aceia care cred că niciodată nu vor avea ocazia sã abandoneze o înţelegere îndrăgită, că nu vor avea niciodatã ocazia de a şi schimba o părere, vor fi dezamăgiţi. Cât timp ţinem la propriile noastre idei şi opinii cu persistenţă hotărâtă, nu putem avea unitatea aceea pentru care S-a rugat Christos.” (E. G. White, Advent Review and Sabbath Herald, 1892 07 26).

„Nu este nici o scuză pentru oricine ia poziţia că nu ar mai exista nici un adevăr de descoperit, şi că toate expunerile noastre biblice ar fi fără erori. Faptul că anumite doctrine au fost susţinute mulţi ani ca adevăr de poporul nostru, nu este o dovadă că ideile noastre ar fi infailibile. Vechimea nu transformă eroarea în adevăr, iar adevărul îşi poate permite să fie transparent şi imparţial. Nici o doctrină nu va avea de pierdut printr-o cercetare mai strictă. Trăim în timpuri periculoase, şi nu se cuvine să acceptăm tot ce se pretinde adevăr, fără a-l examina amănunţit; nici nu ne putem permite să respingem ceva care aduce roadele Spiritului lui Dumnezeu; dar ar trebui să fim docili, blânzi şi smeriţi cu inima. Există unii care se opun la orice nu este în acord cu propriile lor idei, şi prin aceasta îşi pun în pericol interesul lor veşnic, la fel de sigur ca naţia iudaică, prin respingerea lui Christos. Domnul vrea ca opiniile noastre să fie puse la probă, ca să putem vedea nevoia de strictă examinare a oracolelor vii ale Scripturii, şi să vedem dacă suntem, sau nu suntem în credinţă. Mulţi care pretind a crede adevărul s-au oprit liniştiţi şi comozi, zicând, „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.” (E. G. White, Review and Herald, Dec. 20, 1892).

„Îţi recomand, drag cititor, Cuvântul lui Dumnezeu, ca regulă a credinţei şi practicii. Prin acest Cuvânt vom fi judecaţi. Dumnezeu a promis, în acest Cuvânt, să dea viziuni în „zilele din urmă”; nu pentru o nouă regulă de credinţă, ci pentru mângâierea poporului Său, şi pentru corectarea acelora care se rătăcesc de la adevărul Bibliei.” (E. G. White, Early Writings, 1882: 78).

În urma Conferinţei de la Dallas (1980), pe neaşteptate şi cu totul nejustificat, poate fără nici o legătură cu publicarea declaraţiei de principii, provocarea antitrinitariană a reapărut printre noi. Începând cu Allen Stump, o reţea de activişti au început să propovăduiască şi să scrie împotriva trinitarianismului în Biserica AZS, distorsionând faptele istorice şi interpretând Biblia (şi Spiritul Profetic), într-o manieră criticistă, şi adoptând poziţii ostile, „conspiranoice” faţă de Biserică. Aceşti fraţi pot fi sinceri, dar sunt cu siguranţă înşelaţi, iar teoriile lor sunt distructive, nu atât prin conţinutul teologic („ereziile” pionierilor noştri n-au reuşit să ne „distrugă”!), cât mai ales prin atitudinea obstinată şi divizivă.

Aceşti oameni încearcă să forţeze şi scrierile inspirate să treacă de partea lor, susţinând că acceptarea doctrinei Triunităţii ar fi... apostazia „Omega” prezisă de Ellen White. Unele din scrierile acestora au fost traduse şi în limba română, în special cartea lui Allen Stump (Criza Omega în Adventism), care este expusă şi pe web şi colportată de unii fraţi care au nevoie de o nouă convertire. În realitate, expresia „omega va urma”, speculată de toţi adventiştii nostalgici, care o aplică fie la teologia dominantă a Bisericii de după 1957, fie la criza teologică de după 1980, se referea la ultimele consecinţe practice ale doctrinei panteiste şi independente a Dr. J. H. Kellog, pe care în anul 1904, E. White o numea „alfa ereziilor mortale”. Alfa era sofistăria spiritualist-mistică a Dr. Kellogg, iar omega aveau să fie consecinţele, care nu au întârziat să apară: dispreţuirea doctrinelor distinctive AZS din partea unora, apostazia multor persoane influente şi apariţia unei erezii senzualiste despre aşa-numitele „afinităţi spirituale”, care a destrămat familii şi a ruinat suflete. Pe la 1908, vâltoarea aceasta cuprindea deja şi pe solii Evangheliei din 1888.

Conştiinţa că înşişi Părinţii Bisericii noastre au fost antitrinitarieni, ne atenuează zelul de a condamna pe credincioşii care, în naivitatea lor, încearcă să ne ajute să revenim la nişte cărări care sunt vechi, dar nu sunt ale Domnului. Ne simţim însă datori să apărăm credinţa curată pe care o aflăm în Cuvântul lui Dumnezeu, şi să avertizăm frăţia adventistă de pericolele acestei aplicaţii neînţelepte a Scripturii.

Suspiciunea acestor oameni este că liderii Bisericii ar fi introdus în manuscrisele E. G. White sau prin corectarea scrierilor ei, noile idei trinitariene şi că în deceniul 1950-60 au trădat adventismul istoric, din dorinţa de a avea o imagine bună în faţa evanghelicilor şi a scăpa de clasificarea AZS ca „sectă”. Allen Stump, liderul societăţii religoase Smyrna Gospel Ministries, şi-a expus pledoaria pentru revenirea la semiarianismul pionierilor, în cartea The Foundation of Our Faith (1997), care este în acest an la ediţia a şasea.

Serviciul de publicaţii al lui Stump poate fi recunoscut şi după numele departamentelor lui sau ale altor „ministries” asociate: Truth Seekers Ministries, Present Truth, Restoration Ministries. Alţi autori şi activişti din acest serviciu sunt: Fred Allaback (care a publicat un titlu foarte transparent: No new leaders ... No new Gods! –1995), Lynnford Beachy, Rachel Cory Kuehl, Bill Stringfellow, David Clayton, William Grotheer, Martin Eldon et a. Unele servicii de acest gen de pe internet (e. g. Presents of God), oferă în faţă tot felul de subiecte cu specific adventist, iar în spate (for SDA's only!), se ocupă de critici răutăcioase la adresa Bisericii, fără însă a-şi prezenta identitatea. Reţeaua aceasta activează nu numai în SUA ci şi pe alte continente, prin publicaţii, convenţii, adunări de tabără şi pe internet. Domnul să le bată sponsorii !

Acest mesaj năucitor şi expirat a pătruns şi printre adventiştii români. Deşi propaganda nu are mult succes, totuşi, ne simţim afectaţi şi de pierderea unui singur suflet. În Germania activează medicul Florin Micliuc, care a fost influenţat de Allen Stump şi a început să colporteze scrierile acestuia. În Viena există un grup de 2-3 amatori derutaţi. În România, un fost pastor (managerul editurii noastre), şi directorul de marketing, ambii secondaţi de familiile lor, au rupt rândurile, predicând un mesaj pe care nu Dumnezeu li l-a încredinţat. În regiunea găgăuză a Republicii Moldova există de asemenea un grup antitrinitar, alimentat însă dintr-o sursă diferită.

Bine facem dacă ne rugăm pentru toţi aceştia, deoarece nu este vorba de o simplă opţiune teologică, ci de un război spiritual în care pier suflete. Să nu subapreciem forţa distrugătoare a rătăcirii. În special, să ne rugăm pentru liderul lor, Allen Stump, al cărui fiu, grav bolnav, este în stadiul terminal. Oamenii care încep să aibă păreri diferite în mijlocul nostru trebuie trataţi cu toată dragostea frăţească. În acelaşi timp, ca ajutor profesional, ne stau la dispoziţie, pe lângă pastorii noştri, serviciile oficiale ale Conferinţei Generale, cu departamentele specifice, precum şi filialele acestora de la Diviziuni, Uniuni, Conferinţe. De asemenea, Societatea Teologică Adventistă publică materiale care pot fi consultate.

O istorie a controversei trinitariene


Disputele din primele secole
Primele provocări aduse concepţiei biblice despre Triunitate au fost:

• Ebionitismul (c. 63/135 – c. 500). Ebioniţii au fost o ramură iudaizantă a creştinismului primar, care nu recunoştea dumnezeirea lui Iisus, iar pe Pavel îl socotea un apostat.

• Monarhianismul dinamic (adopţionismul), – teologia lui Teodot din Bizanţ (sec. II), care susţinea că Iisus a fost Dumnezeu până la întrupare, apoi a redevenit Dumnezeu la înviere. Christos S-a născut ca orice muritor, apoi a fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu la botez. Un alt monarhianist important din anii 260-270, a fost Paul de Samosata, care susţinea că „Logosul” divin s-a unit cu omul Iisus la botez.

• Monarhianismul modalist
(sabelianismul), teologia lui Noet şi a lui Sabeliu din Roma, excomunicaţi pe la anul 220. Ei susţineau că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt trei moduri de existenţă sau aspecte ale unui Dumnezeu unipersonal. Sabelienii au fost combătuţi de diverşi episcopi romani ca Hipolit, Calixt, Zefirin, clerici care se combăteau ei înşişi reciproc, pe motive de politică bisericească; au fost, de asemenea, combătuţi de Tertulian de Cartagina şi Demetrios de Alexandria. Sabelianismul a fost adoptat pe scară largă de creştinii din Cyrenaica.

• Origen
(c. 185-254), faimosul teolog-filozof din Alexandria susţinea o subordonare a Logosului faţă de Dumnezeu, accentuând independenţa Logosului şi distincţia Sa de fiinţa şi substanţa (natura) lui Dumnezeu. El nu folosea expresia „de o fiinţă cu Tatăl”, ci socotea că Fiul este doar o imagine, o reflectare, care nu trebuie comparată cu Dumnezeu. Totuşi, lui îi este atribuită şi concepţia naşterii eterne a Fiului, devenită mai târziu afirmaţie ortodoxă: relaţia dintre Fiul şi Tatăl nu are început, astfel că naşterea Fiului din Tatăl este un act etern continuu şi totodată etern complet, adică Tatăl a comunicat din veşnicie fiinţa Sa Fiului, şi continuă să facă astfel. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt transcend orice noţiune de timp. Teologia lui Origen este oarecum contradictorie. Origen scrie că există un singur Dumnezeu cu o dumnezeire proprie, în Sine Însuşi, nederivată. Logosul [Ioan 1:1], după Origen, este doar numit Dumnezeu, deoarece divinitatea Sa, de altfel „reală”, este derivată din Dumnezeul suprem, care naşte pe Fiul şi (in)suflă Spiritul.

• Arianismul:
cea mai cunoscută formă de distorsionare a adevărului despre Dumnezeu, care a bântuit întreaga Biserică în secolele IV-V. Numele de arianism vine de la presbiterul Arius din Alexandria (c. 250-336), un adept al lui Origen, care a încercat să fie mai rezonabil decât maestrul său, şi a reuşit, dar cu preţul sacrificării multor afirmaţii biblice. El susţinea că doar Tatăl este Dumnezeu, iar Fiul nu ar fi de aceeaşi esenţă, ci ar fi prima creaţie din nimic, înainte de creaţia lumii, care a devenit apoi agentul întregii creaţii. Fiul are un început, deci a fost un timp în veşnicia trecutului când acesta nu exista, iar Dumnezeu încă nu era Tată. Cel puţin 18 crezuri ariene şi semiariene au fost formulate între primele două sinoade ecumenice (325-381).

• Binitarianismul
mărturiseşte existenţa a două Persoane divine într-un singur Dumnezeu şi neagă personalitatea divină a Spiritului Sfânt. Se afirmă că unii Părinţi din secolele II-III ar fi avut asemenea opinie, dar cert este că abia în secolul IV, s-a afirmat distinct, prin persoana lui Macedonius, patriarh de Constantinopol (342-346 şi 351-360). Această credinţă, numită uneori şi semi-arianism, a devenit dominantă în Răsărit în acele vremuri, ca o formulă de compromis, între arianism şi trinitarianism. Adepţii au mai fost numiţi şi pneumatomahi („care luptă împotriva Duhului”).

Crezul ortodox, stabilit la Nicea (325) şi Constantinopol (381), împărtăşit de catolici, şi protestanţi, pare, de asemenea, un compromis, încercând armonizarea mai multor afirmaţii biblice, dar introducând noutăţi teologice de natură speculativă: naşterea fizică a Fiului preexistent, şi „purcederea” Duhului Sfânt ca formă distinctă de emanaţie / derivaţie divină:

1. Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor;
2. şi întru Unul Domn Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tătal S-a născut, mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl (homo'ousios), prin Care toate s-au făcut [...];
3. şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede [în Apus: filioque = şi din Fiul], Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul Este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci. [...]
Cunoscutul Crez, din care am extras aceste trei formulări specifice, a devenit standardul fundamental al ortodoxiei, de când a fost publicat. Cezarii romani l-au susţinut sau l-au combătut. Multă cerneală şi sânge au curs pe acest subiect, de când învăţăturile Bisericii au început să se confunde cu interesele de stat. Arianismul a produs multă agitaţie, având influenţă asupra unui mare număr de episcopi. Însuşi Constantin, când în sfârşit, pe patul de moarte, a acceptat botezul clinic, a fost botezat de un episcop arian (Eusebiu de Nicomedia). Apoi cezarul Constanţiu II, fiul lui Constantin, a susţinut pe faţă partida ariană în imperiu. Idei ariene a împărtăşit şi episcopul Felix II de Roma, care a fost numit de cezarul Constanţiu II (317-361). De asemenea, Wulfila (383), cărturar capadociano-got, apostolul goţilor, traducător al Bibliei în limba gotică, era cunoscut ca arian sau semiarian. Răspândirea creştinismului la majoritatea triburilor germanice intrate în imperiu s-a făcut astfel în versiune ariană. Multe din aceste triburi germanice ariene au adoptat în cele din urmă ortodoxia catolică (burgunzii, suebii, vizigoţii, alamanii, longobarzii). Unii germani arieni care persecutau sau incomodau pe ortodoxo-catolici, au fost zdrobiţi definitiv în războaie crâncene (489-553: herulii, rugii, turcelingii, skirii, vandalii şi ostrogoţii). Interesant este de observat, totuşi, că chiar şi în secolul VI, vizigoţii arieni încă respectau sabatul, în timp ce ortodocşii din Răsărit şi din Apus evoluaseră deja spre sabatizarea duminicii.

Trebuie să recunoaştem că unii dintre aceşti vechi „eretici” au căutat doar să fie consecvenţi din punct de vedere logic. De exemplu, Aëtius din Antiohia (c. 350), un viticultor, aurar şi medic, devenit diacon, apoi episcop, a susţinut că doctrina homo'ousiei (că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, adică de aceeaşi natură) este în absolută contradicţie cu aceea a naşterii Fiului într-un moment al veşniciei trecute. Această obiecţie adusă afirmaţiei niceene este foarte serioasă. Dacă Domnul este numit Fiu pentru că a fost născut în mod fizic din Tatăl, cândva în veşnicie, atunci El nu poate fi Dumnezeu, a raţionat Aëtius, deoarece natura divină este nenăscută. Pentru acest motiv, Aëtius a fost supranumit ateul, iar adepţii au mai fost numiţi anomoieni.

Provocarea islamică


Cea mai mare provocare antitrinitariană şi cea mai fanatică expresie a unitarianismului a fost şi a rămas islamul. Această religie tribală, cu pretenţii universale, a fost fondată de Muhammad Ali Mustafa (622), un profet-negustor arab, despre care se spune că ar fi dictat Coranul, Biblia islamică şi este considerat ultimul şi cel mai mare sol şi profet, restaurator al religiei originale care chipurile fusese falsificată de iudei şi de creştini. Crezul musulmanilor este rezumat în formula de mărturisire (shahadá): La ilaha ila-Allahu, wa-Muhammádun Rassulu-Allah (Nu este alt dumnezeu afară de Dumnezeu, iar Mohamed este Trimisul Său). În Coran, Iisus (Isa) nu este Fiul lui Dumnezeu, nici Mântuitor, ci doar Apostolul lui Dumnezeu şi Mesia (Masih), care s-a născut din fecioara Miriam, a făcut minuni, a murit numai aparent, dar de fapt a fost înălţat la cer în trup, şi se va întoarce la sfârşit; iar Spiritul Sfânt (ruhhu-l quds) nu este altcineva decât îngerul Gabriel (Gibrail). Scripturile anterioare Coranului, Vechiul Testament (Tawrat şi Zubur = Legea şi Psalmii) şi Noul Testament (Ingil = Evanghelia), au fost inspirate, dar au fost falsificate de evrei şi de creştini. De aceea a fost necesar Coranul ! Mânaţi de fanatismul specific acestui anti-trinitarianism pur, dreptcredincioşii muritorului Muhammad duc continuu un război (jihad) cultural-politic, şi adesea violent, împotriva civilizaţiei creştine, pe care o consideră politeistă şi coruptă.

Coranul condamnă explicit conceptul de trinitate creştină, dar este interesant că adesea se referă la o triadă compusă din Tatăl, Fiul şi Maica Domnului, ceea ce sugerează că grupul arab fondator al Islamului a cunoscut tendinţele contemporane mariolatre, între altele prezenţa în Arabia a sectei Coliridienelor, care divinizau pe Maria, şi numele de „Născătoare de Dumnezeu”, dat Mariei, care scandalizase deja şi pe mulţi creştini. Asemenea exagerări sunt cu siguranţă de mentalitate păgână, apropiate de modelele marilor triade familiale de zei; dar doctrina Triunităţii, aşa cum se întâlneşte în Scriptură, nu are nimic comun cu aceste triade, în ciuda suspiciunilor netrinitarienilor.

Antitrinitarianismul modern


Vechile Biserici ariene au dispărut din istorie, prin forţa propagandei catolice, sau prin măsuri politice şi militare extreme, în secolele VI-VII. Formele moderne şi contemporane de anti-trinitarianism au alte rădăcini, chiar dacă socotesc pe Arius sau pe alţi gânditori antici heterodocşi, drept precursori ai lor. După aproape o mie de ani, anti-trinitarianismul a apărut din nou, ca o aripă umanistă a Reformei, în oarecare afinitate cu reforma radicală (anabaptismul), sub numele de unitarianism sau socinianism.

Asemenea celorlalţi anabaptişti, unitarienii au fost persecutaţi de la început, atât de catolici, cât şi de protestanţi. În 1529 a fost decapitat Ludwig Haetzer, un anabaptist german elveţian, cu vederi puritane radicale (adversar al icoanelor şi al vinului), care credea că Iisus este doar conducător şi învăţător, că El este Dumnezeu şi deci nu trebuie să ne închinăm lui. În 1539, Catharine Weygel, o bătrână nenorocită, care citise scrierile lui Ochino da Siena şi devenise puternic anti-trinitariană, a fost arsă pe rug.

Medicul umanist spaniol Miguel Servet, care a descoperit circulaţia sângelui, şi a cărui mamă era marană (evreică creştinată cu forţa), afirma în scrierile lui teologice că Logosul Divin nu a fost o persoană diferită de Dumnezeu, ci o manifestare a lui Dumnezeu. Acesta s-a unit cu pruncul Iisus dinainte de naştere, astfel Iisus este Fiul veşnicului Dumnezeu prin această naştere, dar nu este Fiul Veşnic al lui Dumnezeu. Servet considera doctrina trinitariană ca fiind de origine filosofică greacă. Sub presiunea autorităţilor catolice şi protestante, el şi-a mai îndulcit doctrina, făcând-o aproape identică celei ortodoxe pre-niceene. Dar încă nu voia să recunoască ideea de trinitate. Din nefericire pentru numele Reformei, autorităţile protestante din Geneva l-au arestat, condamnat şi ars pe rug în 1553, pentru nerecunoaşterea Trinităţii şi a botezului pruncilor. Calvin acceptase ca ereticul să fie executat, însă prin decapitare, dar Farel a insistat să fie ars. Partida protestantă care pleda în favoarea toleranţei religioase era minoritară şi majoritatea creştină a protestat împotriva acelor „libertini”. Servet nu şi-a retractat afirmaţiile nici în ultima clipă, ci a replicat adversarilor lui un cuvânt memorabil: „Eu voi arde; acesta este doar un eveniment. Vom continua însă discuţia aceasta în veşnicie.” Ultimele lui cuvinte au fost: „Iisuse, Fiu al Dumnezeului Veşnic, ai milă de mine!”

Primii fondatori ai unitarianismului modern în Europa au fost Laelio şi Fausto Sozzini (Socinus), unchi şi nepot, umanişti originari din Siena, Italia, care au dat numele european al unitarianismului (socinianism). Laelio, un raţionalist distins, care a călătorit şi a fost cunoscut în cercurile înalte reformate, a murit în 1562, în vârstă de 37 de ani. Fausto a activat în special în Polonia. Iniţial a scris sub pseudonim, dar când a început să scrie în nume propriu a fost persecutat. A murit bolnav în 1604. Socinianismul a încercat să redea creştinului demnitatea raţiunii, a propriei voinţe şi a libertăţii de opinie şi de cercetare, a pus bazele unei atitudini mai critice faţă de cercetarea biblică şi a dezbrăcat sacramentele de superstiţie şi misticism. A negat doctrina predestinaţiei, a păcatului strămoşesc, a îndreptăţirii, a nemuririi inerente a sufletului, a ispăşirii substitutive făcute de Iisus, şi a divinităţii lui Iisus (Christos este doar numit „Dumnezeu”!). Toate acestea au fost negate pe temeiul unei atitudini critice, raţionaliste faţă de Biblie. Principiul lor era simplu: respinge ceea ce raţiunea nu poate integra.

Georgio Biandrata, un medic aventurier din Saluzzo, Italia, a activat în grupul lui Sozzini în Elveţia, Polonia şi Transilvania (1563). Împreună cu Francisc David, pionierul unitarienilor transilvani, a scris cărţi care reiterau doctrina lui Servet. În 1578 a fost acuzat de „viciul italian” (gay) şi s-a întors în Italia. După ce şi-a adunat o avere importantă, Biandrata a revenit în Biserica Romană. A murit în 1588 strangulat de un nepot.

Episcopul Francisc David din Cluj, din părinţi sas şi unguroaică, devenit liderul Reformei transilvane, a respins public (1566) trinitarianismul, sub influenţa lui Biandrata, reuşind să câştige nu numai bunăvoinţa, ci şi credinţa principelui Ioan Sigismund în unitarianism (1567), încercând să canalizeze întreaga reformă transilvană spre „davidism”, organizând multe şi interesante dezbateri publice (disputationes). Ca urmare, pentru prima dată în istoria creştinismului, în Transilvania au fost tolerate mai multe confesiuni (1568, votat 1571). Dar sub restauraţia catolică a noului principe Stefan Bathory, din acelaşi an, unitarienii şi toţi „inovatorii” au început să fie persecutaţi. La început, David negase doar personalitatea Spiritului Sfânt. Dar curând, sub influenţa rectorului Sommer, în 1572, a renunţat la credinţa în dumnezeirea lui Iisus şi la închinarea datorată Lui. Biandrata a adus pe Sozzini să-l mai modereze pe David, dar n-au ajuns la un acord. În 1574 este condamnat la moarte în Ungaria predicatorul unitarian Alvinczi. În final, Biandrata însuşi l-a acuzat pe David de „inovaţie” şi ca urmare, David care era pe atunci grav bolnav, a fost închis la Deva, unde a murit după o agonie de patru luni, în 1579. Unitarienii au continuat să activeze liberi în şi din teritoriile ungare care erau sub ocupaţie otomană.

Sabatarienii din Transilvania, adepţii lui András Eössi, Mátyás Glirius-Vehe şi ai lui Simon Pécs au fost, de asemenea, o ramură unitariană apărută înainte de 1600. Cum principii au început să persecute pe „sâmbătişti” (sâmbătari), ca fiind o inovaţie interzisă de legi, ceilalţi unitarieni, care erau de asemenea ameninţaţi, s-au delimitat de aceştia oficial în 1618.

În Anglia, fondatorul mişcării unitariene a fost John Biddle (1615-1662). Fiind un curent umanist-raţionalist, opus misticismului, unitarianismul a atras unele personalităţi, cum au fost filosoful liberal John Locke (m. 1704), care a influenţat mult gândirea social-politică anglo-americană şi savantul Sir Isaac Newton (1643 -1727), părintele fizicii moderne. Newton are unele scrieri teologice pe care, de teamă, nu le-a publicat în timpul vieţii. Între altele, El a făcut o critică textuală corectă publicată în 1754, mulţi ani după moartea sa, dovedind că traducerea KJV admisese unele coruperi textuale din manuscrise târzii (o formulă trinitariană interpolată în 1 Ioan 5:7, şi cuvântul Theos = Dumnezeu, în 1 Tim 3:16 – făcând textul să sune: „Dumnezeu manifestat în trup”).

Tot în Anglia, William Whiston (m. 1752), un prieten al lui Newton, matematician şi pastor, şi-a pierdut catedra de la universitate din cauza ideilor antitrinitariene. El credea în dumnezeirea lui Iisus, dar susţinea că numai lui Dumnezeu Tatăl trebuie să ne închinăm. Samuel Clark, un alt cleric, prieten al lui Whiston, deşi spunea că nu este arian, susţinea totuşi, idei ariene, că Fiul este subordonat Tatălui, şi nu trebuie să primească închinare ca Dumnezeu, ci numai ca mijlocitor. Când autorităţile bisericeşti şi civile au început să se agite împotriva lui, Clarke a încercat să-şi îndulcească mesajul, făcând o semiretractare, şi a scăpat de pedeapsă, dar a rămas toată viaţa dezaprobat de societate. În Scoţia, un elev de numai 18 ani, Thomas Aikenhead, a fost spânzurat pentru că a susţinut păreri împotriva doctrinei Trinităţii (1697), aceasta fiind ultima execuţie pentru erezie în Marea Britanie.

Jon Mayhew, pastor anglican liberal din Boston (m. 1766) este fondatorul unitarianismului american. El susţinea că Christos are o natură subordonată naturii lui Dumnezeu, şi că mântuirea se atinge prin caracter, nu prin Jertfa ispăşitoare. W. E. Channing, un moderat, umanist, a devenit teologul principal al unitarianismului american (1842), iar Harvard a devenit primul centru universitar care a răspândit aceste sentimente şi opinii. Opoziţia faţă de doctrina trinităţii a devenit puternică în America în şi prin mediile deiste. Somităţi ca Benjamin Franklin (1706 –1790), „primul american”, savant iluminist şi diplomat; Thomas Paine (m. 1809), gânditor revoluţionar şi scriitor, care a inspirat Revoluţia Franceză; Thomas Jefferson (m. 1826), mare filosof politic şi om de cultură devenit preşedinte; James Madison (m. 1836), politician şi preşedinte, părintele constituţiei americane; şi mulţi alţii, au fost liber cugetători care au susţinut ideile unitariene, raţionaliste, o trambulină spre deism, o fază mai avansată a necredinţei în Biblie.

În secolul al XIX acesta era deja în America „spiritul veacului”. Nu puţini clerici şi personalităţi din diverse Biserici au preferat modelul unitarian al Dumnezeirii. Referitor la această atmosferă, se recunoaşte că până astăzi, „nu este ceva neobişnuit ca un metodist, un prezbiterian, sau un episcopal să aibă vederi antitrinitariene, chiar printre clerici. Răspunsul din partea conducerilor acestor denominaţii este de regulă neutru, atâta timp cât dezacordul teologic este exprimat cu respect.” Unitarianismul este prima confesiune care a acceptat darwinismul. Treptat, s-a diluat şi s-a unit cu universalismul (credinţa că toate sufletele se vor mântui), iar astăzi seamănă cu un club, o societate elitistă care consideră Biblia pe aceeaşi treaptă cu scripturile hinduse. Poate fi oricine membru al acestei „biserici”, chiar dacă nu este creştin.

O altă mişcare antitrinitariană modernă este „Biserica Noului Ierusalim” (Neocreştinii, Noua Biserică), întemeiată de savantul şi filosoful suedez Emanuel Swedenborg (1688-1772) care de la vârsta de 56 de ani s-a pomenit dintr-o dată profet, cu vise şi viziuni în care era chemat să rescrie doctrina creştină. După multe vizite libere în rai şi în iad, după dialoguri cu îngeri, demoni şi alte spirite, o adevărată „divină comedie”, în ultimii 28 ani ai vieţii a scris peste 20 de lucrări teologice.

Principalul mesaj al lui Swedenborg este o respingere explicită a doctrinei Trinităţii, negând existenţa a trei Persoane distincte, pentru că, după părerea lui, aceasta nu ar fi fost în prima Biserică. El afirmă că Dumnezeirea există într-un singur Dumnezeu, Domnul Iisus Christos, şi că în această Persoană există o trinitate. Teoria lui este că Tatăl, Fiinţa sau sufletul lui Dumnezeu S-a întrupat născându-Se din Maria, devenind Iisus. Acesta a luptat toată viaţa împotriva dorinţelor şi tendinţelor Sale omeneşti, moştenite de la Maria, până când a devenit total divin, chiar şi în ce priveşte carnea. După îmviere El influenţează lumea prin Spiritul Său, care nu este decât propria Sa activitate. Astfel Iisus este Dumnezeul întreit: ca Tată este sufletul, ca Fiu este trupul lui Iisus, iar ca Spirit Sfânt este activitatea Sa în lume.

A respins doctrina protestantă a mântuirii numai prin credinţă, considerând şi dragostea necesară pentru mântuire, pe lângă credinţă. De asemenea, a avut o altă teologie a ispăşirii, şi a pus un accent serios pe fapte bune (în opoziţie cu doctrina oficială luterană), în relaţie cu mântuirea, afirmând că pentru a avea o soartă în Paradis, un caracter creştin este esenţial. A afirmat, de asemenea, că răul îşi are originea şi natura în om. Scrierile lui au atras o serie de intelectuali de renume mondial (e. g. William Blake, August Strindberg, Charles Baudelaire, Honoré de Balzac, William Butler Yeats, Carl Jung), între care şi teologii Henry James Sr. şi Johnny Appleseed. Alţii (e. g. compatriotul Johan Henrik Kellgren), reflectând părerea religiei de stat (evanghelice) l-au numit „un simplu nebun”. S-a iniţiat un proces de erezie împotriva scrierilor şi apărătorilor lui în Suedia (1768).

Scrierile lui Swedenborg sunt considerate de adepţi un al treilea testament al Bibliei. El a pretins că a văzut în vedenii Judecata de Apoi şi A Doua Venire, inaugurarea Noii Biserici şi explicarea înţelesului spiritual din sensul literal al Bibliei. Urmaşii lui au întemeiat Biserica profeţită de Swedenborg, la 15 ani după moartea acestuia, în Anglia. De acolo, sămânţa aceasta a fost semănată în America, în Africa, swedenborgienii fiind împotriva rasismului şi a sclaviei.

Cum ocultismul a devenit foarte popular în secolul XIX, în special în Franţa şi Anglia, misticismul lui Swedenborg a fost combinat cu teosofia, alchimia, ghicirea etc. În America, urmaşii lui s-au organizat în 1817 (Convenţia Generală a Noii Biserici), dar s-au divizat mereu şi n-au fost niciodată mai mulţi de câteva mii. Una dintre specialităţile lor este căsătoria veşnică: că în viaţa de după moarte, căsnicia se va continua, dacă aici a fost una cu adevărat spirituală, iar dacă cineva a murit celibatar, îşi va găsi pereche în cer.

Swedenborgianismul a continuat să influenţeze membri din diferite mişcări şi biserici, chiar dacă el însuşi nu a produs o mare Biserică. În 1914, Ellen White scria: "Mulţi au oroare faţă de consultarea mediilor spiritiste, dar sunt atraşi de forme de spiritism mai plăcute, cum ar fi „Mişcarea Emanuel”. Alţii sunt duşi în rătăcire de învăţăturile mişcării Christian Science („Medicina Creştină”), sau de misticismul teosofiei şi al altor religii orientale. (R H Jan. 15, 1914).

Trinitatea în mişcările religioase din secolul XIX


În afară de unitarieni, diverse grupări de orientare pietist-restauraţionistă (pocăiţi, neoprotestanţi) apărute în secolul XIX au întreţinut sau tolerat opinii antitrinitariene. Cele mai cunoscute, sunt:

• Christian Connexion,
o reţea de congregaţii creştine independente din America (1808), o variantă provincială de unitarianism combinată cu puternice trăsături evanghelice. Crezul fundamental al acestei mişcări implică o viziune raţionalistă, anti-credală, reductionistă a doctrinei creştine. „Nu avem alt crez decât Biblia”. Suspiciune pentru tot ce nu poate fi explicat raţional. Testul doctrinal era: se conformează oare cu citirea cea mai evidentă şi literală a Bibliei? Joshua Himes, James White şi Joseph Bates erau membri ai acestei mişcări când s-au alăturat mişcării adventiste.

• Cristadelfienii („fraţii lui Christos”)
, adepţii lui J. Thomas în Anglia şi America, s-au format din grupări răzleţe de orientare antitrinitariană în 1865. Ei cred că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, că nu este preexistent, şi că Spiritul Sfânt este puterea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu. Despre Iisus, ei cred că a moştenit o natură umană păcătoasă, dar a avut o viaţă fără păcat. De asemenea, ei resping teoria nemuririi sufletului, cred că Satan este răul existent în om, iar iadul este doar mormântul, nu un loc de chin veşnic.

• Mormonii (LDS) sau Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă)
sunt o mişcare provincială americană, cu nostalgii biblice patriarhale, întemeiată de un profet elucubrant Joseph Smith (m. 1844), căutător de comori, amator de ficţiuni religioase şi rebel faţă de stat, care predica poligamia. Mormonii fac parte din mişcările puternic spiritualiste apărute în secolul XIX. Ei cred în preexistenţa spiritelor umane, ca Origen. Deşi mărturisesc o credinţă, trinitară, Trinitatea lor este mai degrabă o triadă de fiinţe separate (identificate cu Tatăl, Fiul şi Duhul din NT), ajunse prin evoluţie la stadiul divin, unde toţi oamenii, ca spirite preexistente, au acces. Ei cred că scrierile mormone de căpătâi provin de la îngerul Mormon, un fost profet evreu, şi alcătuiesc un nou testament al lui Iisus, tradus cu ajutorul pietrelor Urim şi Tumim, de pe nişte tăbliţe de aur scrise în „egipteană reformată”... Ei cred şi în Biblie, adăugând: „în măsura în care este corect tradusă.”

• Henry Grew, un pastor baptist american (exclus de baptişti în 1811 pentru ceea ce ei au numit „vederi şi purtări excentrice”), atent cercetător biblic şi mare polemist, a început să susţină condiţionalismul (nemurirea numai prin înviere), anihilaţionismul (nu există iad veşnic) şi antitrinitarianismul. A publicat şi reeditat în 1824, 1841, 1850, 1855. Învăţăturile lui au convins pe pastorii milleriţi Charles Fitch şi George Storrs, dintre care, ultimul a influenţat puternic grupurile adventiste de după 1844.

Mişcarea adventistă (millerită) apărută în acest timp, era predominant trinitariană, unii dintre adventişti proveneau însă din confesiuni antitrinitariene. Întrucât însă prioritatea mişcării nu consta în rezolvarea diferenţelor doctrinare, adventiştii nu au făcut din aceste diferenţe un motiv de dispută. După 1844, unele ramuri millerite au împrumutat opinii antitrinitariene, preluate din surse (literare sau personale) de esenţă unitariană (H. Grew, G. Storrs, The Christian Connection etc.), odată cu respingerea spiritualismului (nemurirea naturală a sufletului) şi a iadului veşnic. Să ne amintim că aceste doctrine au venit „la pachet”, împreună, aşa cum erau şi în mişcarea unitariană.

• G. Storrs şi J. T. Walsh a fondat în 1848 Life and Advent Union (org. 1863). Aceştia au fost adventişti duminicalişti, care au renunţat la doctrine tradiţionale majore, cum ar fi: nemurirea naturală a sufletului, iadul veşnic şi Trinitatea, fiind preocupaţi de timpul Adventului (Storrs susţinea anul 1870 !). Scrierile lui Storrs au avut o mare influenţă printre adventişti. Charles Fitch a fost unul dintre primii predicatori convertiţi la condiţionalism. În 1964, mişcarea lui Storrs s-a unit cu Asociaţia Advent-Creştină, formând Biserica Advent-Creştină.

• Advent-Creştinii,
ramură millerită care s-a „specializat” în refacerea calculelor pentru timpul revenirii lui Iisus (1854, 1874 etc.), fondată de J. Cummings (m. 1867) şi Ch. F. Hudson (1881). Advent-Creştinii au preluat de la Storrs doctrina condiţionalistă, a anihilaţionismului şi antitrinitarianismul. Între timp, au devenit foarte toleranţi cu trinitarianismul, mulţi dintre ei cred în Trinitate.

• Studenţii Bibliei (deveniţi, mai târziu Martorii lui Iehova),
îşi au originea în Ch. T. Russel, un tânăr deist, născut prezbiterian, care şi-a recăpătat încrederea în Biblie şi a devenit creştin ascultând predicile pastorului advent-creştin J. Wendell (1870) despre revenirea lui Iisus. A început să studieze Biblia cu G. Storrs şi G. Stetson, botezându-se în 1874, apoi a studiat cu N. Barbour şi a ajuns la concluzia că răpirea secretă (deja predicată de darbyşti) va avea loc în aprilie 1878. După dezamăgire, Barbour şi-a părăsit calculele, dar Russel, care nu a rămas în gruparea advent-creştină, ci a simţit nevoia să-şi facă propriile „hărţi” cronologice şi să întemeieze o „şcoală” de Biblie, a continuat predicarea acestor scheme, spiritualizând venirea Domnului şi dând mişcării un caracter de organizaţie ierarhică, pe care a condus-o „teocratic” până la moarte, prin Turnul de Veghere. Studenţii lui Russell, deveniţi Martorii lui Rutherford (1917), au moştenit de la advent-creştini doctrinele specifice, între care şi un antitrinitarianism vehement. Ei susţin că numai Tatăl este Dumnezeu adevărat şi atotputernic, Iisus este Fiul, care a primit dumnezeirea ca un dar de la Dumnezeu, iar Spiritul Sfânt este manifestarea puterii lui Dumnezeu.

• Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abraamică,
organizată în 1921 prin fuziunea dintre Biserica lui Dumnezeu în Christos Iisus (1888) şi alte grupări millerite datând din anii 1800. Sub influenţa lui Joseph Marsh, teoreticianul curentului „age to come” (veacul viitor) şi al restaurării israelite. Mişcarea susţine nemurirea condiţionată, congregaţionalismul, şi antitrinitarianismul.
Nu numai ramurile duminicaliste ale adventismului, dar şi ramurile sabatariene au fost în general înclinate spre antitrinitarianism.

În 1853 predicatorii H. S. Case and C.P. Russell dintre adventiştii sabatarieni, nişte indivizi duri şi fanatici, au format „Partida Messenger-ilor”, puternic opusă grupării conduse de soţii White, şi susţinând unele învăţături aparte, cum ar fi doctrina despre „veacul viitor” (cu restaurarea lui Israel) şi posibilitatea unei noi şanse de pocăinţă după venirea Domnului. Lor li s-au alăturat alţi doi predicatori de curând convertiţi, J. M. Stephenson şi D. P. Hall (1855), care au părăsit grupul White ca fiind „sectar”. Dar aceştia, în scurt timp au abandonat şi Sabatul şi au sfârşit ca psihopaţi. După 1863, sub influenţa lui Gilbert Cranmer şi al altor lideri de opinie, între care s-au separat o serie de AZS anti-White, între care şi certaţi cu autoritatea Bisericii şi supăraţi că adventiştii nu-şi aleseseră numele oficial de Biserica lui Dumnezeu. De aceea, ei s-au numit Biserica lui Dumnezeu, nume pe care aveau să şi-l ia multe alte ramuri pentecostale sau adventist-disidente.

Toate aceste asociaţii religioase de adventişti congregaţionalişti, cu numele de Biserica lui Dumnezeu (de Ziua a Şaptea) sau alte denumiri asemănătoare, întrucât s-au fărâmiţat permanent, au tendinţe iudaizante (susţin sărbătorile calendaristice iudaice şi sunt vehemenţi împotriva Crăciunului şi a altor sărbători de tradiţie creştină), consideră că Israelul etnic are un rol determinant în escatologia Biblică, şi unii dintre aceştia au intoxicat lumea prin mass-media, cu teoria bolnavă a originii israelite a popoarelor Anglo (=cele 10 triburi pierdute!). Toate aceste grupări păstrează ca doctrină oficială opinia care era la modă printre AZS în 1863: că Iisus nu este Dumnezeu în sens absolut, iar Duhul este doar o putere sau manifestare.

Una dintre aceste grupări: WCG (Biserica Mondială a lui Dumnezeu), fondată de H. Amstrong, a renunţat de curând la arianism (1993), la identitatea exclusivă a Bisericii (1994), dar şi la sabat, zecime, sărbători, ca aparţinând „vechiului legământ” (1994), ceea ce a dus la noi sciziuni şi la derută spirituală. O eroare teologică nu se corectează prin directive şi predici, ci prin încurajarea unui studiu biblic atent, intens şi pe termen lung.

În afară de ramurile adventiste antitrinitariene, a apărut şi o mişcare de tip penticostal („Jesus Only”), fondată de profetul american W. Branham (1953), acesta denunţă Trinitatea ca fiind o erezie diabolică şi susţine monarhianismul modalist (sabelianismul) antic, predicând că Tatăl şi Spiritul Sfânt sunt aceeaşi Persoană, care a luat în stăpânire pe Iisus la botez.

Antitrinitarianismul între adventiştii sabatarieni


După cum am observat mai sus, atmosfera religioasă americană a secolului XIX era încărcată de ostilitate sau cel puţin de suspiciuni şi prejudecăţi cu privire la doctrina Trinităţii. Întrucât aceasta era susţinută de Bisericile istorice şi statale, fiind o doctrină susţinută din antichitate de Biserica Catolică, şi în numele căreia s-a vărsat atâta sânge, se înţelege că mişcările restauraţioniste, care aveau profunde obsesii anticatolice şi întemeiate îngrijorări, erau înclinate s-o respingă. Spiritul millerit, care era radical protestant, apocaliptic şi deschis spre raţionalism, a absorbit repede unitarianismul care circula în epocă.

Pionierii adventismului sabatarian, proveniţi din diferite confesiuni, au împărtăşit, la început, experienţa teologică a grupărilor adventiste în general. Aşa cum, la început, ţineau duminica, mâncau de toate şi mestecau tutun, şi-au păstrat şi alte opinii sau practici moştenite. Mai mult, confuzia creată după Dezamăgirea din 1844, a putut aduce şi aluviuni nedorite, odată cu „lumina nouă”, care devenea adevăr actual. Un fapt binecunoscut este că la conferinţele biblice de sabat, începând cu 1848, singurele noutăţi care au fost discutate de pionieri şi incorporate în mărturisirea (încă nescrisă a) Bisericii, au fost: doctrina Sanctuarului, doctrina Legii lui Dumnezeu, doctrina Sabatului, doctrina condiţionalistă, darurile spirituale. Doctrina despre Dumnezeu, fie în sens unitarian, fie în sens trinitarian, nu a fost luată în discuţie.

Principalii AZS care au susţinut vederi ariene au fost lideri ai mişcării, dar au fost şi alte persoane care au activat în acest sens:
• James White, cel mai proeminent lider al mişcării, îşi exprima (RH, 5 aug. 1852: 52) convingerea pe care o căpătase în confesiunea din care provenea, privind: „vechea absurditate a trinitarienilor”; iar în RH din 11 dec. 1855, citând 2Tim 4:4, afirma: „...'istorisiri închipuite'. Aici am putea menţiona Trinitatea, care înlătură personalitatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Christos.” Se înţelege că opoziţia faţă de Trinitate provenea din prejudecăţi, din perceperea unui model straniu de „Trinitate”, în care Fiul se confundă cu Tatăl. Dar James White nu pare să fi fost un antitrinitarian propriu zis, deoarece prima carte adventistă de imnuri, publicată de el în 1849, conţine doxologia tradiţională (ortodoxo-catolică): „Slavă Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt”. Ca şi colegii săi însă, el împărtăşea puternice prejudecăţi împotriva doctrinei trinitariene, pe care o cunoştea prin intermediul unor modele teologice denaturate, nu din Scriptură. Mai mult, el credea că acesta este un subiect deschis, faţă de care trebuie să fim toleranţi, nu considera opiniile diferite asupra acestei doctrine ca având mare gravitate:

În legea lui Dumnezeu şi în Evanghelie există criterii ale caracterului creştin. Şi este o purtare lipsită de har din partea acelor denominaţii care s-au tot despărţit în secte mărunte în timpul acestui secol 19, – certându-se pentru forme de organizare, sau dacă mântuirea este disponibilă tuturor sau este numai pentru aleşi, dacă acceptăm trinitarianismul sau unitarianismul, dacă putem cânta la biserică orice imn bun sau numai Psalmii lui David, sau alte subiecte care nu constituie un criteriu al pregătirii pentru cer. Tocmai aceştia se năpustesc asupra noastră, afişând atâta oroare religioasă, doar pentru faptul că noi considerăm stricta conformare faţă de poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus, ca singurul criteriu adevărat al caracterului creştin.” (RH 12 oct. 1876, p. 116)

Reales preşedinte al Conferinţei Generale, James White (RH, Nov. 29, 1877:72) a afirmat că „Christos este cu adevărat egal cu Dumnezeu”, şi a început să descurajeze orice opinie a colegilor lui (U. Smith şi J. Waggoner), care Îl făcea pe Iisus inferior Tatălui. James White scria:
„Trinitatea inexplicabilă care consideră Dumnezeirea a fi trei în unul şi unul în trei este destul de neplăcută; însă unitarianismul extremist, care Îl consideră pe Hristos inferior Tatălui, este şi mai rău.”  
White a murit în 1881 şi nu a apucat anii în care trinitarianismul biblic a fost adoptat de AZS.

• Joseph Waggoner (1863, 1868, 1884), tatăl doctorului E. J. Waggoner, a publicat opinii pur ariene până la moarte (1886).

• J. M. Stephenson, un „convertit” al lui J. Waggoner, un predicator aventurier căruia prea curând i-a fost încredinţat amvonul, după ce s-a străduit, fără succes, să introducă diverse teorii evanghelice („nu mai suntem sub lege”, „rolul viitor al lui Israel”) a reuşit să disemineze larg antitrinitarianismul printre AZS, prin scrierile lui, care susţineau doctrinele lui Henry Grew. După Stephenson, Christos a fost creat cândva în veşnicia trecută, în sensul că este „singurul născut.” El este nemuritor, divin şi Fiu prexistent al lui Dumnezeu. La întrupare, divinitatea Lui nu S-a îmbrăcat cu omenitatea, ci a schimbat divinitatea cu natura umană, Iisus rămânând Fiu al lui Dumnezeu. El nu Şi-a pierdut identitatea personală prin această trecere, comentează el la Ioan 1:14, ci însăşi natura divină a fost transformată în natură umană. Această teologie era propusă de Stephenson ca un ajutor pentru înţelegerea Jertfei ispăşitoare a lui Iisus, dar este posibil ca unitarianismul său să fi avut un apel special în acea perioadă, deoarece acesta se asociază mai degrabă cu preocupările legate de ascultare, faptă, Lege, decât cu cele „numai prin credinţă”, acestea din urmă eşuând adesea în forme de antinomianism.

După numai un an însă, Stephenson a părăsit Biserica (1855), şi după o altă trecere meteorică prin gruparea Messengerilor, s-a întors la adventiştii duminicalişti de unde venise; a divorţat, luându-şi apoi o soţie mai tânără, şi în final a fost exclus şi de acei adventişti. Şi-a sfârşit zilele în mod trist, într-un ospiciu.

• Pentru Merrit E. Cornell (Facts for the Times, 1858:76), doctrina Trinităţii era un rod al marii apostazii, alături de alte doctrine false, precum păzirea duminicii şi nemurirea sufletului.

• J. Loughborough a afirmat (RH 5 Nov 1861) că doctrina Trinităţii este contrară bunului simţ, contrară Scripturii şi de origine păgână, fabuloasă.

• Uriah Smith (1865), în faimosul său comentariu la Apocalipsă explica, după traducerea KJV la Ap 3:14 („the beginning of the creation of God”) că Christos este „prima fiinţă creată”. Şi Smith a înţeles bine logica traducerii clasice (făcută de trinitarieni!). Vorbind despre Spiritul Sfânt (RH, 28 octombrie 1890; GCB 1891:146), Îl numea: „acea emanaţie divină, misterioasă, prin care ei [Tatăl şi Fiul] Îşi duc la îndeplinirea lucrarea măreaţă şi infinită”; „o influenţă divină”, „nu o persoană, asemenea Tatălui şi Fiului”. Mai târziu, în 1898, Smith a publicat vederi mai moderate, semiariene, admiţând că Christos este de aceeaşi natură cu Tatăl, născut nu făcut, dar respingând personalitatea Spiritului Sfânt. Uriah Smith a influenţat probabil cel mai mult rezistenţa antitrinitariană în adventismul sabatarian prin ideile exprimate în Comentariul său clasic.

• Charles W. Stone (1886), la început arian, şi-a îndulcit, de asemenea, vederile spre semiarianism, asemenea lui Smith.

• Joseph Bates (Autobiography,1868), care provenea dintr-o confesiune antitrinitariană, afirma, de asemenea, că Trinitatea este o doctrină nebiblică.

• R. F. Cottrell (RH 6 Iul 1869), dădea glas unei prejudecăţi istorice, când afirma că susţinerea doctrinei Trinităţii nu este rea intenţie, ci o dovadă a „îmbătării cu vinul Babilonului”, ştiind că „pe baza acestei doctrine a fost înălţată Papalitatea”.

• J. N. Andrews (RH, 7 sept. 1869: 84), mai moderat, afirma: „Fiul lui Dumnezeu ... Îl are ca Tată pe Dumnezeu, având, într-un anumit punct din veşnicia trecută, un început al zilelor”.

• D. M. Canright (1867, 1878), care avea să devină un baptist foarte ostil „ereticilor” AZS, credea că Iisus este derivat din Tatăl prin naştere, iar Spiritul Sfânt nu este o persoană divină distinctă:

• Alonzo Jones şi Ellet J. Waggoner (fiul), semieriani, au subliniat (1888), în conferinţa istorică de la Minneapolis, natura divină a lui Iisus, repetând insistent textul din Col 2:9: „În El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (naturii divine) în trup”. Waggoner fiul, ca introducere la mesajul îndreptăţirii prin credinţă, făcea o afirmaţie răzleaţă (1890) ca notă la Mica 5:2, că Christos a fost născut din Tatăl „atât de departe, în veacurile trecute ale eternităţii, încât este dincolo de cuprinderea minţii omeneşti". Iisus va veni a doua oară ca Dumnezeu puternic în apărarea poporului Său. În acelaşi timp, Waggoner Jr. susţinea că „Fiul are prin natura Sa, toate atributele Dumnezeirii, nu ca o poziţie la care a fost înălţat, ci ca drepturi inerente ale Sale.” „El este parte a Dumnezeirii, atât în cer, cât şi pe pământ”. „El are viaţa în Sine Însuşi”. „De aceea este El pe drept numit Iehova, Cel existent prin Sine Însuşi”.

Probabil însă că nu toţi adventiştii sabatarieni din acea perioadă erau unitarieni. Însă puţinii trinitarieni nu au luat cuvântul şi nu au publicat. Este menţionat cel puţin Ambrose C. Spicer, fost pastor baptist de ziua a şaptea (tatăl viitorului Preşedinte W. A. Spicer), care, după ce a devenit AZS în 1874, „s-a simţit atât de ofensat de atmosfera antitrinitariană din Battle Creek, încât a încetat să mai predice”. A. Spicer a rămas trinitarian tacit în continuare, dar S. B. Whitney, de asemenea un trinitarian, odată cu convertirea sa la AZS (1861), a îmbrăţişat antitrinitarianismul. Aceasta sugerează că unii pastori, în ciuda faptului că doctrina aceasta nu era o condiţie a calităţii de membru, voiau să se asigure că neofiţii sunt bine instruiţi „în tot adevărul” ! Dar atmosfera generală era de toleranţă. R. F. Cottrell a scris că nu credea în Trinitate, dar niciodată nu predicase împotriva Trinităţii. D. T. Bourdeau, un alt lider cunoscut, remarca in 1890: „Deşi pretindem a crede într-un singur Dumnezeu, şi că ne închinăm doar unui singur Duumnezeu, cred că există la noi atâţia dumnezei câte concepţii despre Dumnezeire sunt."

Un mesaj din „Babilon” – influenţă benefică neadventistă


Ca o dovadă a spiritului deschis al pionierilor, de la care avem încă multe de învăţat (ca şi de dezvăţat!), în 1892 editura AZS Pacific Press a reeditat studiul lui Samuel Spear “The Bible Doctrine of the Trinity” (New York Independent, 14 Nov.1889), după ce a cerut permisiunea ziarului NYI. Partea interesantă este nu doar că aceasta a fost prima publicaţie AZS pur trinitariană, înainte de a apărea afirmaţii trinitariene în scrierile E. G. White (care în acest moment se afla în Australia); ci, mai ales, că această imixtiune în bucătăria teologică AZS venea din afara Bisericii, de la un neadventist, un autor din „Babilon”, pentru care, din nefericire, nu găsesc date în plus.

Studiul lui Spear s-a publicat sub forma unei broşuri doctrinale (Nr 90, „Doctrina biblică despre Trinitate”), din seria Bible Students’ Library. Teologia lui Spear despre Trinitate, aşa cum este expusă acolo, reflectă cel mai bine trinitarianismul biblic, aşa cum este el, paradoxal, susţinând atât „egalitatea”consubstanţială, cât şi „subordonarea” ierarhică a Persoanelor Triunităţii. Spear arăta că doctrina Trinităţii „nu este un triteism adică o doctrină despre trei dumnezei, ci este doctrina despre un singur Dumnezeu care subzistă şi acţionează în trei Persoane, cu precizarea că termenul 'persoană' . . . când este folosit cu privire la Dumnezeire, nu trebuie să fie înţeles în nici un sens care ar fi inconsecvent cu unitatea Dumnezeirii."

În ciuda insatisfacţiei pe care ar simţi-o teologii trinitarieni AZS sau ne-AZS, faţă de trinitarianismul lui Spear, acesta atrage atenţia asupra aspectului tainic, paradoxal, al afirmaţiilor biblice. Spear vorbeşte despre „un singur Dumnezeu care subzistă şi acţionează în trei Persoane”, dar în acelaşi timp afirmă: „Subordonarea Sa [lui Christos], se extinde ...şi la natura Sa divină....” Şi pe bună dreptate, dacă El, Cel de o Fiinţă cu Tatăl, vrednic de aceeaşi adorare, este numit „trimisul Domnului” şi „Fiul” în acţiunile Sale dinainte de întrupare, iar Pavel ne dezvăluie că, la sfârşitul sfârşitului, Fiul va arăta că se supune Tatălui pe veci (1 Cor 15: 24-28), ce înseamnă aceasta, decât subordonare? Dacă termenii omeneşti nu sunt prea drăguţi, putem căuta alţii, mai cereşti. Dar supunerea, chiar dacă este compatibilă cu egalitatea, nu este acelaşi lucru. Modelul trinitarian biblic este important tocmai pentru că este profund etic/spiritual. Dacă ar fi vorba doar de o schemă credală, n-ar avea mare importanţă.

Rolul călăuzitor al Spiritului Profeţiei


O altă lecţie istorică importantă pentru noi este că Inspiraţia Divină nu a silit Biserica să se bată cu antitrinitarianismul de cum a apărut. Ellen White provenea dintre metodişti, care sunt trinitarieni. Dar primele referiri ale Ellenei White la Dumnezeire nu trădează nici trinitarianism, nici antitrinitarianism. Influenţa soţului şi a colegilor poate să-i fi inspirat prudenţă, şi nu s-a opus tendinţelor ariene în primii 25 de ani de activitate. După afirmaţiile lui Waggoner şi ale lui Spear, prin urmare după publicarea unor studii teologice bazate pe Biblie, afirmaţii trinitariene au început să curgă de sub condeiul ei:

• 1897 (MS 101): „El era egal cu Dumnezeu, infinit şi atotputernic. . . . El este Fiul cel veşnic, existent prin Sine Însuşi.”

• 1898 (ST, Dec. 1): „Christos a hotărât să trimită pe Reprezentantul Său, a treia persoană a Dumnezeirii.”

• 1899 (ST, May 3): „Iehova [Asimilarea lentă a trinitarianismului: 1913, 1931, 1946

Dacă AZS nu au părăsit în masă antitrinitarianismul după 1892, odată cu publicarea studiului neadventist al lui Spear, ne-am fi aşteptat totuşi, să se convertească rapid la trinitarianism, după 1897-1898, când Ellen White afirmase clar doctrina dumnezeirii şi personalităţii Tatălui, a Fiului şi a Spiritului Sfânt. Dar în timp ce unitarianismul intrase pe nesimţite în Biserică, sub influenţa liderilor, doctrina corectă şi frumoasă a Trinităţii a avut nevoie de o generaţie (1892-1931) ca să fie acceptată de Biserică, de sus până jos. Poate şi de aici s-ar merita să învăţăm ceva. În general, cei care au fost interesaţi să se ţină la curent cu scrierile Ellenei White în acea perioadă, au adoptat mai repede trinitarianismul şi l-au susţinut cu tărie. Există un sindrom al super-prudenţei la unii AZS, care nu îndrăznesc să lase Biblia să spună tot ce are de spus asupra unui punct disputat, până nu găsesc în scrierile E. G. White afirmaţii care concordă cu Biblia. Oare Biblia nu are autoritate prin sine, şi nu ne-a învăţat chiar Ellen White că trebuie să-i dăm prioritate absolută?

După articolul lui Spear şi afirmaţiile Ellenei White, se pare că A. T. Jones a fost primul care a adoptat o poziţie trinitariană, deşi încă timidă, fără a folosi termenul trinitate, deoarece în 1899 a afirmat: „Dumnezeu este unul, Iisus Christos este unul, Spiritul Sfânt este unul. Dar aceştia trei sunt una: între ei nu există disensiune sau dezacord.” Apoi F. M. Wilcox, editor, lider şi membru al Patrimoniului Ellen White, a publicat în 1913 că „Adventiştii de ziua a şaptea cred – 1. În Trinitatea divină. Această Trinitate constă din Tatăl cel veşnic... din Domnul Iisus Christos, Fiul Tatălui celui veşnic... [şi] Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii”.

Când însă la Conferinţa Biblică din 1919, profesorul W. W. Prescott a prezentat referatul “The Person of Christ”, s-a dovedit că prejudecăţile semiariene nu pieriseră. L. L. Caviness, director adjunct la RH, a intervenit:

Nu pot crede că cele două persoane ale Dumnezeirii, Tatăl şi Fiul, ar fi egali, că unul este Tatăl şi celălalt Fiul, şi ar putea fi şi invers... În rugăciunea Sa, [Christos] a spus că era voia Sa ca ucenicii să vadă slava pe care El o avusese împreună cu Tatăl, şi pe care Tatăl I-o dăduse. Nu era ceva ce El avusese din toată veşnicia, ci Tatăl Îi dăduse la un moment dat slava lui Dumnezeu. El este divin, dar este Fiul divin. Mai departe nu pot explica, dar eu nu cred aşa numita doctrină trinitariană a celor Trei Persoane care ar fi existat dintotdeauna.

Nedumerirea lui Caviness arăta că unele probleme rămăseseră nerezolvate, şi că teologia Trinităţii între AZS nu avea încă toate răspunsurile necesare. Teologia lui Spear sugerase o soluţie rezonabilă, dar care este încă nepopulară în această dispută. Prescott a răspuns lui Caviness cu un contraargument, arătând prin aceasta că nici el nu avea toate răspunsurile. Dar întrebarea pe care o avea era corectă: „Putem noi crede în dumnezeirea lui Christos, fără a crede în eternitatea Lui?” Este evident că dacă iei dumnezeirii atributele esenţiale, nu mai rămâne decât un „titlu acordat”, fără nici o acoperire reală. Dar în ciuda logicii lui Prescott, unii din cei prezenţi au răspuns: „Da”. Apoi W. T. Knox a încercat o explicaţie: Christos este Fiul etern al lui Dumnezeu, în acelaşi sens în care se spune despre Levi că „era în coapsele lui Avraam” [Ev 7:9-10]. Apoi Knox a adăugat: „A venit apoi un timp – un timp şi un fel pe care noi nu le putem înţelege, când prin lucrarea misterioasă a lui Dumnezeu, Fiul a izvorât din sânul Tatălui Său, şi a căpătat o existenţă separată....”

În 1930 Biserica din Africa a cerut Conferinţei Generale să includă în Anuar o declaraţie de principii de credinţă ale AZS, deoarece, au zis reprezentanţii din Africa, „o asemenea declaraţie ar ajuta autorităţile guvernamentale şi pe alţii să înţeleagă mai bine lucrarea noastră.” Ca răspuns, Conferinţa Generală a numit un comitet de patru persoane (M. E. Kern, E. R. Palmer, C. H. Watson, F. M. Wilcox) ca să formuleze un draft al declaraţiei. Ca urmare, aceştia au produs o declaraţie în 22 puncte, care a fost tipărită în 1931 în Adventist Yearbook. Formularea declaraţiei însă dovedeşte că disputa nu era încheiată.

În această perioadă activa încă Profesorul Prescott, care a avut un rol important în predicarea dumnezeirii absolute a lui Iisus. Predica sa din 1939 (Takoma Park) a reuşit să stârnească opoziţia lui J. S. Washburn, un conservator care a început imediat să se agite, producând o tipăritură ca replică la predica lui Prescott. În prima parte, Washburn ataca argumentele lui Prescott, iar în a doua parte îl ataca pe Prescott. În acest mod, Washburn care crease probleme serioase liderilor la Conferinţa Generală din 1919, tot de pe poziţii fundamentaliste, a fost ultimul suporter întârziat al unei cauze pierdute. El descria doctrina Trinităţii ca fiind „o monstruozitate păgână crudă, care îndepărtează pe Iisus de la adevărata poziţie de Mântuitor şi Mijlocitor divin.” „Trinitarianismul este de origine păgână, şi este caracteristic teologiei Romane". Este „capodopera satanică ce încoronează opera creştinismului apostat.” Dar eforturile lui Washburn au fost fără succes. Predicarea adevărului trinitarian era acum acceptată de membrii Bisericii.
Declaraţia din 1931 a fost apoi votată la Conferinţa Generală din 1946, căpătând astfel un caracter oficial şi având practic acelaşi conţinut cu mărturisirea noastră actuală. În 1980, la Conferinţa Generală de la Dallas, mărturisirea de credinţă a fost prezentată într-o formă ceva mai detaliată („cele 27 puncte”), iar credinţa în Trinitate a fost reafirmată şi subliniată.

Ce învaţă Biblia


Cunoaşterea istoria teologiei nu este suficientă ca să ne salveze de eroare, fără cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Este important să ştim ce învaţă Biblia despre dumnezeirea deplină a Domnului Iisus şi despre personalitatea şi dumnezeirea Spiritului Sfânt, deoarece acestea sunt esenţiale în acceptarea doctrinei biblice a Triunităţii.

Şăma‘ Iśraēl !
Doctrina creştină despre Trinitate a fost întotdeauna un scandal pentru evrei, pentru musulmani, şi pentru creştinii raţionalişti. Teologia acestora a devenit mai monoteistă decât a lui Moise. Principiul monoteist este rezumat în crezul fundamental al mozaismului: Şəma‘ Israēl, Iahwé Ělohēnu, Iahwé ’ĕchad. (Dt 6:4). Să facem puţină ebraică: Şəma‘ Israēl îmseamnă „ascultă, Israele !” (cu sensul de atenţiune!). Iahwé Ělohēnu înseamnă „Iahwé este Dumnezeul nostru!”

Dar ce înseamnă Iahwé ’ĕchad ? Mai întâi, Iahwé este numele sacru prin care Dumnezeul strămoşesc al patriarhilor, cunoscut până atunci ca Elion (Preaînaltul) sau Şaddai (Preaputernicul), S-a descoperit lui Moise ca Eu Sunt Cel Ce Sunt (Ehyé Aşer Ehyé Ex 3:14; 6:3). Acesta este Numele înfricoşat al Dumnezeului Salvator, care S-a descoperit lui Moise, şi care exprimă existenţa în sine, eternitatea. (Traducerea „un singur Domn” nu este exactă aici, fiindcă nu despre domnie este vorba, ci de Numele lui Iahwé, care din motive superstiţioase, a fost înlocuit în iudaism cu „Domnul”).

Dumnezeu nu apare, nu devine, nu a fost, ci El ESTE pur şi simplu, ERA şi VA FI. Prin aceasta se distinge, în esenţă, natura divină de cea creată. Creatorul nu poate avea început. Dacă Dumnezeu ar avea un început, indiferent cum ar fi imaginat acel început, El nu ar mai fi Dumnezeu, pentrucă existenţa Lui s-ar datora unei cauze care L-a precedat. Şi astfel problema originii s-ar muta la minus infinit, obligându-ne, prin reducere la absurd, să credem în eternitatea Dumnezeirii, a naturii divine.

Doar în păgânism zeii apar şi dispar, se nasc pe căi naturale sau neconvenţionale, sau se transformă în altceva. Nici nemurirea lor nu este absolută. În relaţiile lor cu oamenii, zeii dau naştere la urmaşi inferiori, fiinţe care sunt mai mult decât oameni, dar mai puţin decât zei. Când vorbim despre Dumnezeul Bibliei, trebuie să fim în gardă şi să nu-L confundăm nici pe departe cu „divinităţile” fantastice ale păgânismului.

Este Dumnezeu „singur”?

Cum trebuie să înţelegem însă ultimul cuvânt al crezului fundamental? Care este adevăratul sens al lui’ĕchad ? Oricine învaţă să numere evreieşte, începe cu ’ĕchad („unu”). De la acest sens de bază au derivat şi altele uzuri ale termenului, dintre care unele nu permit asocierea cu nume proprii [„un ....” (1S 1:1); „unul”/„altul” (Ex 17:12); „câte unul”/„fiecare” (Ex 36:30); „un oarecare” /„un anume” (1S 1:1); „un singur” (Ex 24:3)], dar altele pot fi relevante pentru cazul nostru, deşi nu toate pot fi corecte:

1). „întâi” (Gn 8:5); „Iahwé întâi” e un sens acceptabil teologic, dar lingvistic nu este corect aplicat, pentrucă acest sens se foloseşte în ebraică doar în datări, când spunem, de exemplu: ziua „întâi” sau luna „întâi”.

2). „una / ca unul / în unitate” (Ex 36:13); „Iahwé este una” nu se poate spune, fiindcă numai două sau mai multe entităţi pot fi „una” în sensul de unitate, iar Iahwé este un singur nume.

3). „acelaşi” / „unul singur [pentru toţi]” (Nu 15:16; Mal 2:10); acesta este un sens posibil, ca şi în Za 14:9, unde în context se aminteşte că toate popoarele se vor închina lui Dumnezeu. Profetul Zaharia este singurul după Moise care repetă formula aceasta în Biblie, dar la timpul viitor: „În ziua aceea Iahwé va fi’ĕchad şi numele Lui ’ĕchad.” El vrea să spună că atunci Iahwé va fi unic, că nu va fi altul ca El, că numai El va fi Dumnezeu pentru toate popoarele. Cu siguranţă, nu vrea să spună că atunci Dumnezeu va fi „singur”, o singură Persoană ! Dacă acesta ar fi adevărul, ar fi un adevăr permanent, nu doar „în ziua aceea”. Dar profeţia arăta planul lui Dumnezeu ca, în opoziţie cu zeii popoarelor, care candidau la un statut de recunoaştere pe lângă Dumnezeul Creator, Iahwé, în urma victoriei Lui asupra răului, va rămâne singurul Dumnezeu căruia să se închine popoarele.

4). „numai”/„singur” (1Rg 4:19); sensul preferabil este întotdeauna cel dictat de context. Formula deuteronomică „Ascultă Israele....” introduce marile porunci ale Legii, care ne îndatorează să iubim pe Dumnezeu într-un mod unic, total şi prioritar. De aceea ni se spune înainte de aceasta, că numai Iahwé este Dumnezeul nostru, că El este unic şi nu acceptă pe lângă El zeii altor popoare, sau alte născociri. O traducere standard evreiască (TNK) redă această formulă astfel : ....The LORD is our God, the LORD alone („Domnul” este Dumnezeul nostru – numai „Domnul”). „Numai Domnul” sau „Domnul singur”, vrea să spună, oare, că Iahwé este singur? Sau, mai degrabă că El singur, – numai El– este Dumnezeu ? Credem că acesta este sensul intenţionat în formula Iahwé ’ĕchad.

Când 1+1 = 1

În contextul formulei credale deuteronomice nu se discută despre manifestările personale ale lui Dumnezeu ci despre închinarea şi iubirea supremă datorată Creatorului, în contrast cu modelul politeist. Pentru cunoaşterea „aritmeticii” persoanelor divine, trebuie să vedem ce ne învaţă acelaşi Moise în alte locuri, să vedem cât de „singur” este Dumnezeu. În Exodul 3, cu ocazia primei descoperiri făcute lui Moise, în vederea eliberării din Egipt, Dumnezeu Îi dezvăluie marelui profet nu numai Numele şi planul Său, ci şi o parte din taina existenţei Sale personale. Moise spune limpede că în rug i S-a arătat „trimisul lui Iahwé”, deci o altă persoană. Este aceasta o fiinţă special creată pentru a împlini ordine şi a transmite mesaje?

Moise nu ne lasă să presupunem. El ne spune că acest mesager ceresc, pe care-l numeşte mai întâi „solul lui Dumnezeu” este Dumnezeu Însuşi, fiindcă poartă acelaşi nume cu Cel ce L-a trimis (Iahwé), şi El Însuşi Se recomandă ca fiind Dumnezeul lui Abraam, Isaac şi Iacob, marele Eu Sunt. Moise şi Profeţii se referă în mod repetat la Dumnezeul lui Israel în acest mod care sfidează orice formă de unitarianism.

Menţionări ale prezenţei uimitoare a Domnului Christos în Vechiul Testament, unde El este numit atât Solul lui Dumnezeu, cât şi Dumnezeu. Acest „Înger” (Sol) Se identifică şi Se confundă întotdeauna cu Dumnezeu (Zah 12:8), când Se arată: Agarei (Gen 16; Gen 21), lui Abraam (Gen 22), lui Iacov (31:11.13; Os 12:4), lui Moise la Sinai (Ex 3), lui Israel la Exod (Ex 14:19-21.24), lui Balaam (Num 22), lui Iosua (5:13-15), lui Israel în Canaan (Jud 2), lui Ghedeon (Jud 6), părinţilor lui Samson (Jud 13), profetului Zaharia (Zah 3), profetului Maleahi (Mal 3). Acest „Înger” (Sol) este Mântuitor, Gen 48:16; Is 63:9.

Marele Eu Sunt nu permite nimănui să vorbească despre „începuturi” sau despre o dumnezeire inferioară. Poziţia de mesager, implicând subordonare, nu se poate referi la natura Sa, ci doar la funcţie. Iar Biblia ne arată că o subordonare poate avea şi alte cauze decât condiţia naturală sau obligaţia. Subordonarea poate fi absolut voluntară, ceea ce noi, oamenii, numai din cauza rebeliunii noastre înnăscute nu putem admite. Peste veacuri, Cineva egal cu Dumnezeu a putut să renunţe la acest statut, pentru a face un serviciu salvator şi exemplar (Fip 2:6-11).
De aici învăţăm că Iahwé, ca şi Elion, Şaddai etc. sunt nume pământeşti, de tradiţie ebraică ale adevăratului Dumnezeu, dar nici unul din ele nu este nume personal, ci mai degrabă nume „de familie”, dacă putem vorbi astfel, întrucât acesta nu este doar numele lui Dumnezeu care trimite, ci şi numele Trimisului special al lui Dumnezeu, care este, de asemenea, Dumnezeu, nu creatură. Noul Testament aplică într-un mod foarte natural numele lui Iahwé Domnului Christos (comparaţi Ioan 12:41 → Is 6:1+).

Pluralitatea personală a Dumnezeirii pe care o proclamau Moise şi Profeţii reiese şi din uzul foarte rar al pronumelui personal la plural. Când Dumnezeu vorbeşte despre Sine, El spune de obicei: Eu, Eu Sunt /sunt, numai Eu etc. Chiar şi cele mai importante personaje biblice, inclusiv împăraţii păgâni trufaşi, care se credeau zei, folosesc în exclusivitate persoana întâi singular. Pluralul de reverenţă nu se folosea nici măcar la persoana a doua. Respectul se arăta prin adăugarea titlului şi printr-o plecăciune, alteori prin vorbire la persoana a treia (e.g. tu, împărate...; Tu, Doamne....; domnul meu / robul tău). Şi atunci, ce semnificaţie are folosirea pluralului doar în câteva cazuri ? (Gen 1:26; 3:22; 11:7; Is 6:8). Acestea sunt dovezi că Moise şi Profeţii erau familiarizaţi cu ideea că Dumnezeul lui Israel nu este o persoană singură, că „Fiul” şi „Spiritul” Său au existenţă distinctă în manifestarea personală a aceleiaşi entităţi eterne.

Fiul – Dumnezeu adevărat şi Rob adevărat

Pentru orice creştin care recunoaşte Biblia ca autoritate supremă în domeniul credinţei, răspunsul ar trebui să fie foarte clar, indiferent cât de multe obiecţii ar aduce propria noastră raţiune, sprijinindu-se chiar pe texte biblice. Pur şi simplu, pentru că acest fapt este afirmat cu claritate de Cuvântul lui Dumnezeu. Acel reprezentant personal al lui Dumnezeu, care a fost trimis să salveze şi să călăuzească pe Israel, Acela care este El Însuşi Dumnezeu, eternul Eu Sunt, S-a întrupat devenind om în persoana lui Iisus din Nazaret (1 Ioan 4:2). Iisus nu este întruparea unui heruvim sau a unui Dumnezeu derivat, emanat, secundar.

Pavel Îl numeşte Cel Care este deasupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom 9:5), aşa cum este numit şi Tatăl, sau Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor (Tit 2:13), care este unic (Is 45:21). Ioan, care în mod special accentuează divinitatea absolută a lui Iisus, Îl numeşte şi el ca pe Tatăl: Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică (1 In 5:20-21; In 17:3), avertizând, în încheierea epistolei, împotriva oricărei fantasme teologice. Unit cu natura divină chiar prin conceperea supranaturală, „omul Iisus Christos” este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat, fiind singurul dintre pământeni care a primit de la Dumnezeu „viaţa în Sine”, plinătatea dumnezeirii, izvorul nemuririi (In 5:26), şi nu acea nemurire dependentă pe care o primesc cei mântuiţi. Numai El are cheile morţii şi ale învierii (Ap 1:17-18; In 11:25), fiindcă El este Dumnezeu, iar Dumnezeu este singurul care are nemurirea (1Tim 6:16).

El Se numeşte Cel dintâi şi Cel din urmă (Ap 1:8.11, 21:6, 22:13), asemenea Tatălui (Is 41:4, 48:12), iar descrierea Sa din Apocalips 1 este o combinaţie dintre imaginea Celui Vechi de zile din Daniel 7 şi a lui Mihail din Daniel 10. Cuvântul atoatecreator era – a fost dintotdeauna – cu Dumnezeu, ca Dumnezeu, una cu Dumnezeu (In 1:1-3). Iar dumnezeirea nu se poate naşte, nu poate suferi modificări, nici nu poate muri, după cum ne învaţă şi Spiritul Profeţiei:

A fost oare natura umană a Fiului Mariei schimbată în natura divină a Fiului lui Dumnezeu ? Nu; cele două naturi au fost în mod tainic împletite într-o Singură Persoană – Omul Iisus Christos. În El locuia întrupată toată plinătatea dumnezeirii. Când Christos a fost crucificat, natura Sa umană a fost aceea care a murit. Dumnezeirea n-a slăbit şi n-a murit. Acest lucru ar fi fost imposibil. .... Acesta este un mare mister, o taină care nu va fi pe deplin înţeleasă, în toată măreţia ei, până va avea loc transformarea şi înălţarea la cer a celor mântuiţi. Atunci puterea, mărimea şi eficienţa darului lui Dumnezeu pentru om vor fi înţelese. Însă Vrăjmaşul este hotărât ca acest dar să fie atât de mistificat, încât să devină ca nimic.” (Let 280, 1904; 5 SDABC 1113).

Melchisedec, care a fost doar un tip al lui Christos, trebuie să fi avut un început al zilelor, chiar dacă faptul în sine nu a fost menţionat în Scripturi. Dar „Fiul” lui Dumnezeu, ca Realitate în care tipul S-a împlinit, nu are început al zilelor (Ev 7:3), deşi ca om are genealogie şi istorie. El nu doar era înainte de Abraam, ci El Este înainte de Abraam (In 8:24.58). Deşi Fiu, născut în Betleem, El este „din zilele veşniciei” (Mica 5:1), ba chiar Tată Veşnic / Părintele veşniciei, născător al timpului (Is 9:5). Taţii noştri sunt dinainte de noi, totuşi au un început, în timp ce Iisus este Părinte veşnic.

În faţa maiestăţii supreme, a realităţii divine absolute a Domnului Iisus, oricât de necredincioşi am fi, nu putem decât să cădem împreună cu Toma la picioarele Lui, copleşiţi de dovezi, răspunzând: Domnul meu şi Dumnezeul meu ! (In 20:28).

În Exodul 3, Persoana Divină care Se descopere lui Moise este numită mai întâi Solul Domnului, apoi Dumnezeu şi Iahwé, „Eu sunt Cel ce Sunt”. Această Persoană nu poate fi alta decât Domnul Christos, cel care este una cu Tatăl. Iar Ioan arată că Iisus este Iahwé, Acela a Cărui slavă a văzut-o Isaia în capitolul 6 (In 12:37-43). Aceasta arată că Tatăl şi Fiul poartă acelaşi Nume, care este de un asemenea sens încât numai Dumnezeul absolut Îl poate purta.

Există însă şi afirmaţii şi expresii biblice pe care unii le speculează în favoarea antitrinitarismului. Dacă Iisus este întâiul-născut în întreaga Creaţie (Col 1:15) nu înseamnă că este prima fiinţă creată din univers, ci aşa cum David este numit întâiul-născut între împăraţii pământului (Ps 89:20.27). Între toţi cei care se numesc fii ai lui Dumnezeu, El are poziţia fratelui mai mare, dar nu în sens cronologic, ci ca autoritate şi onoare. În Ioan 1:14, „singurul născut din Tatăl” este o traducere greşită, în loc de „Singurul Fiu la Tatăl”. De aici şi expresia credală „născut, iar nu făcut”, un compromis realizat de Biserica veche, un joc de cuvinte care nu spune nimc, şi provine dintr-o imaginaţie de sorginte necreştină. De exemplu, la greci: naşterea Athenei din capul lui Zeus; la creştinii gnostici: emanaţii de entităţi eterne /eoni din Dumnezeu, Logosul fiind o asemenea emanaţie.

Însuşirea Numelui Sacru (cf. Exod 3), repetat şi în Apocalipsă (1:7-8 „este, era şi vine”), şi afirmaţia că Antitipul lui Mechisédek este „fără început al zilelor...” (Ev 7:3) arată că divinitatea Fiului este de aceeaşi esenţă cu a Tatălui. De ce se numeşte atunci Fiu? În mod straniu, semiarianismul cu care ne confruntăm socoteşte că Dumnezeu este doar un titlu cu care Christos a fost onorat de Tatăl, în timp ce „Fiu” ar avea neapărat o semnificaţie fizică – progenitură. Prin urmare, ceea ce trebuie luat în sens literal, este luat într-un sens special; iar ceea ce nu are sens decât în mod figurat, este luat la modul propriu !

În realitate, Fiul este o denumire figurată (ca şi Tatăl, Fratele, Mielul, Duhul) din limbajul nostru pământesc, limitat, pentru a indica atât egalitatea, comuniunea în iubire şi putere, a celor două Persoane, precum şi rolul de subordonat pe care Christos Şi l-a asumat voluntar, înainte de a fi lumea. El va păstra acest rol chiar şi după încheierea marelui conflict din univers, ca exemplu divin, suveran, că supunerea faţă de Dumnezeu este o onoare, nu o înjosire. După înviere şi după înălţare, Iisus încă numeşte pe Tatăl, Dumnezeul Lui, închinându-I-Se astfel. Iisus a fost şi va rămâne exemplul suprem pentru tot universul, nu numai pentru pământeni. Dar aceasta nu reduce cu nimic divinitatea Sa absolută. Scriptura vede în această relaţie paradoxală de egalitate şi subordonare simultană, un model al familiei creştine.

Nu putem să nu recunoaştem că Biblia vorbeşte şi de o subordonare a Celui care este „Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Christos”. El Însuşi a afirmat: „Tatăl este mai mare decât Mine.” (In 14:28) Nu ca natură, sau ca demnitate divină, ci ca poziţie în planul lui Dumnezeu, despre care ştim atât de puţin. Ellen White afirmă de asemenea ambii termeni ai acestui paradox: „Fiul lui Dumnezeu era în autoritate imediat după marele Legiuitor." (RH Dec. 17, 1872). Şi totuşi, Fiul era „la fel de mare ca şi Tatăl pe tronul Cerului" (3SM 128).

Ca adventişti, nu este suficient să fim trinitarieni, ci să studiem cu respect şi cu folos modelul biblic al Triunităţii, în care supunerea voluntară şi veşnică a Domnului nostru faţă de Tatăl (despre care nu ne place să vorbim), joacă un rol important: In 5:19, 30; 8:29 (cf 13:16); 14:28 (cf Mt 11:27); 1 Cor 3:23; 8:6; 11:3; Ef 4:6. O comparaţie cu natura şi rolurile soţului şi soţiei este uneori potrivită, deşi orice comparaţie şi ilustraţie sunt limitate (1Cor 11:3; 1Tim 2:13). În ambele cazuri însă, situaţia este paradoxală: afirmaţiile în favoarea egalităţii sunt contrabalansate de altele care indică subordonare.

Această subordonare voluntară faţă de Dumnezeu, ca şi cum ar avea statutul unei creaturi, este subliniată prin termenul veterotestamentar de „îngerul Domnului”(= de fapt, Trimisul lui Iahwé), sugerând că această condescendenţă şi exemplaritate divină nu a intervenit după întrupare. Acest adevăr are o frumuseţe spirituală deosebită. Iisus numea pe Tatăl „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru !” (Mt 27:46), chiar după înviere (In 20:17) şi după înălţare (Ap 3:2.12). La 65 de ani după înălţare, Iisus cel glorificat, prezent la Tronul lui Dumnezeu, transmite Bisericii nu un mesaj propriu, ci o descoperire de la Tatăl: „Descoperirea lui Iisus Christos pe care a primit-o de la Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucurile care au să se întâmple în curând...” (Ap 1:1) Mai mult, Domnul Christos nu are de gând să-Şi păstreze pentru veşnicie supremaţia pe care a primit-o de la Tatăl, deoarece este scris:

„În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Fiindcă trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii supt picioarele Lui. (Ultimul vrăjmaş care va fi distrus, va fi moartea). Dumnezeu, într-adevăr, ‘a pus totul sub picioarele Lui’. Dar când zice Scriptura că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate Îi vor fi supuse, atunci şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi." 1Cor 15:24-28.

Un studiu biblic mai aprofundat al aspectului ierarhic, paradoxal, al Triunităţii este necesar. Pentru moment însă, este suficient cel puţin să admirăm această minune a caracterului divin care este propriu naturii divine. Dumnezeu nu este doar Suveranul absolut care cere închinare şi porunceşte cu dreptate, ci El este şi primul care dă exemplu de ascultare absolută faţă de autoritatea divină. El este şi primul supus, iar acest exemplu, pentru a fi cât mai credibil, mai convingător şi mai uimitor, este realizat în relaţia dintre Tatăl şi Fiul, în care Fiul, „Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor” Îl numeşte pe Tatăl „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Cât de mare trebuie să fie acest Dumnezeu al nostru, dacă şi Dumnezeu (Christos) I Se închină ! Dacă Şi Spiritul, care a făcut toate lucrurile, şi pe care Dumnezeu L-a trimis să aducă la pocăinţă pe păcătoşi, şi să locuiască în toţi cei făcuţi după chipul divin, dă onoare, atât Tatălui, cât şi Fiului, ascunzându-Se, tainic şi niciodată văzut de nimeni, în spatele oricărei lucrări bune !

Răspunsuri la obiecţii antitrinitariene


Evrei 1:8 :„Pe când Fiului, I-a zis: 'Tronul Tău, Dumnezeule, este în veci de veci'”
Autorul epistolei citează din Ps 45:6, unde AS (Allen Stump sau autorul semiarian) preferă traducerea iudaică americană JPS: „tronul tău, dat de Dumnezeu”. Într-adevăr, traducerile mozaice actuale şi unele traduceri critice moderne (TNK, NJB, Menge), evită folosirea vocativului, şi putem înţelege de ce. Dar această manevră este în acest caz, cu totul speculativă şi neîntemeiată, fără bază în textele vechi ale evreilor (fie Textul Masoretic, ebraic, fie textul grecesc /Septuaginta /LXX) şi fără nici o umbră de suspectare a unei erori scribale. Ambele surse vechi susţin forma vocativă, „Dumnezeule!” (care este identică cu nominativul, în ambele limbi, însă aici sintaxa arată că se vorbeşte persoanei a doua: Regelui Mesía).

Corectitudinea traducerii clasice a cuvântului Elohim (Dumnezeule!) în acest text este atestată şi de Targum (traducerea liberă iudeo-aramaică), care redă acest text într-o formă: „Tronul slavei Tale, IHWH, în veci de veci, Dumnezeule, dăinuieşte în cer...” De asemenea, traducerea evreilor mesianici (CJB) păstrează acest sens corect.

AS este până la urmă, dispus să admită că Iisus este Dumnezeu, cu condiţia să observăm că acest titlu i-a fost dat de Tatăl, Suveranul Suprem; prin urmare, El nu ar fi Fiinţa Supremă. Dar cum putea Dumnezeu să-L numească pe Iisus Dumnezeu, dacă nu ar fi fost cu adevărat Dumnezeu ? Laitmotivul care bruiază mereu înţelegerea dumnezeirii absolute a lui Iisus de către antitrinitarieni este obsesia subordonării ierarhice. Subordonarea însă, foarte reală, este funcţională şi voluntară, nu este natural condiţionată şi obligatorie.

Noi, păcătoşii, pur şi simplu, nu ne putem imagina pe cineva care să aibă absolut tot dreptul dumnezeiesc, toată autoritatea, libertatea şi puterea, prin natura Sa eternă, şi totuşi să accepte cu plăcere locul al doilea (Fip 2:6). Noi acceptăm supunerea pentru că ştim că suntem creaturi şi nu avem încotro. Dar dacă am fi nemuritori şi autonomi ? Pasajul din 1 Cor 15:27-28 mărturiseşte despre supunerea voluntară a lui Christos faţă de Dumnezeu chiar la sfârşitul sfârşitului, un gest care subliniază caracterul lui Dumnezeu, atât în frumuseţea umilinţei senine şi fericite, cât şi în maiestatea suveranităţii divine absolute. Totul despre Dumnezeu este uluitor şi paradoxal. Să nu ne grăbim să-L măsurăm pe Dumnezeu după imaginea noastră.

„Christos S-a umilit. În El, infinitul şi finitul s-au întâlnit într-o strânsă şi tainică unire. Dumnezeirea a fost acoperită de natura umană. Creatorul S-a plecat spre creatură. Dumnezeu S-a manifestat în trup de carne.” (E. G. White, The Youth's Instructor , May 27, 1897).
AS adaugă: „Când Iisus primeşte titlul de 'Dumnezeu' acesta se referă la natura Sa divină şi la relaţia lui cu noi, copiii Lui. Totuşi, El nu este Tatăl însuşi.” Corect. Dar cine dintre noi a afirmat că Iisus este Dumnezeu Tatăl? AS se bate cu morile de vânt, fiindcă numai Branhamiştii şi cine ştie ce alţi lunatici obscuri mai susţin asemenea lucruri în zilele noastre. AZS n-au afirmat niciodată că cele trei Persoane divine ar fi o singură Persoană.

1 Ioan 5:20
AS obiectează că în acest text, Dumnezeul adevărat nu este Fiul, ci doar Tatăl. Dar Ioan în mod intenţionat subliniază astfel că şi Tatăl şi Fiul sunt Dumnezeul Adevărat şi Viaţa Veşnică. Recitiţi, şi vă convingeţi. Nu degeaba, Ioan adaugă, „copilaşilor, feriţi-vă de idoli!”, fiindcă orice alt Christos nu este Cel Adevărat, ci unul prefabricat de mintea omului. Textul din Ioan 17:3 nu contrazice pe cel de mai sus, nici nu-l explică altfel, cum sugerează AS, ci este complementar. Să nu uităm însă, că în Ioan 17 vorbeşte Iisus Tatălui, ca Fiu al Omului şi reprezentant al nostru, într-un act de închinare, pe când în 1 Ioan 5 vorbeşte Ioan despre Tatăl şi Fiul.

Tit 2:13
AS afirmă că „greaca acestei expresii este ambiguă”. Ca unul care ştiu despre ce este vorba, şi sunt astăzi tot mai mulţi absolvenţi de teologie care pot verifica, nu este nimic ambiguu aici, decât pentru cineva care caută ieşiri „de siguranţă” din sensul evident în text. Traducerea New World, a Martorilor lui Iehova, a falsificat în acest caz sensul textului („arătarea marelui nostru Dumnezeu şi a Mântuitorului Isus Hristos”), stricând sintava intenţionată de autor, pentru a evita concluzia că Iisus ar fi „Marele nostru Dumnezeu”.

AS susţine că Pavel s-ar referi aici la două persoane, la venirea lui Iisus împreună cu Tatăl, care ar fi menţionată şi în Ap 6:16. Totuşi, limbajul din Ap 6:16 nu implică prezenţa vizibilă a Celui ce şade pe tron, nici măcar a Mielului, deoarece disperarea păcătoşilor în ziua mâniei este descrisă ca având loc în timp ce pământul şi cerul se zguduie la glasul lui Dumnezeu, imediat înainte de a se arăta norul care aduce pe Fiul Omului. Iar când acesta apare, nici o afirmaţie biblică nu ne arată că ar apărerea şi Tatăl în persoană, vizibil, odată cu El. Este adevărat că, în sens spiritual, nevăzut, Dumnezeu este peste tot unde doreşte să fie, în special acolo unde este Fiul Său, şi că orice distanţă este pentru el un aici. Nici Biblia, nici Ellen White nu arată că Tatăl S-ar arăta împreună cu Fiul la a doua venire, deşi El va da Fiului Său toată slava Sa şi a îngerilor sfinţi ca să-L însoţească (Mt 16:27; Mc 8:38; Lc 9:26). Ceea ce în VT este descris ca fiind arătarea în slavă a lui Dumnezeu, în NT este explicat ca fiind a doua venire a lui Iisus.

Nu trebuie să ne mirăm că Pavel numeşte pe Iisus „Marele nostru Dumnezeu”, deoarece nu este singurul loc în care Pavel subliniază dumnezeirea Lui. În Rom 9:5, vorbeşte despre „Christos care, mai presus de toate, este Dumnezeu binecuvântat în veci”. În 1 Cor 10:4 afirmă că „...Stânca era Christos”, iar Moise spusese: „El [Dumnezeul lui Israel/Iahwé] este Stânca !” (Dt 32:4). Chiar textul din Fip 2:6 în diverse traduceri se referă la natura divină a lui Christos, nu la forma, înfăţişarea sau chipul Său, ceea ce este o traducere posibilă, întrucât termenul grecesc morphé (formă) înseamnă uneori şi fel, soi, natură, aşa cum apare în Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648): „Care fiind în fire dumnezăiască, nu-i păru răpitură a fi asemenea cu Dumnezău.”

Ioan 1:1
AS admite că acest text afirmă că „Dumnezeu şi Iisus au aceeaşi natură divină. Aici vedem că Iisus este la fel de divin ca şi Dumnezeu, Tatăl Său". Dar, adaugă el, „Iisus nu este Tatăl, ci Fiul Tatălui”. Am mai arătat deja că AS se bate aici cu morile de vânt, nu cu textul biblic, nici cu doctrina AZS. Cine să-l contrazică?

Fip 2:5-9
În cazul acestui text, de asemenea AS recunoaşte că se referă la poziţia pe care Christos, cel preexistent, o avea la Dumnezeu. AS afirmă că El era la cea mai înaltă existenţă, „Cel divin şi, în această privinţă, egal cu Dumnezeu.” („it was One who was at the utmost height of existence, even One Who was divine and, in this respect, equal with God.” Apoi din nou revine la problema suveranităţii şi autorităţii absolute care este contrazisă de poziţia Sa subordonată. În loc de a accepta paradoxul, AS luptă numai pentru subordonare, în timp ce egalitatea o admite doar.

Ioan 8:58
AS înţelege: „...Eu am existat înainte de a se naşte Avraam !” Însă Ioan foloseşte acolo aceeaşi formă, la timpul prezent permanent, ca şi în textul grec la Exodul 3: „Eu sunt” (gr. ego eimí). AS recunoaşte până la urmă implicaţia, admite că textul se referă la divinitatea lui Christos, dar din nou vine cu precizarea că, da, Iisus este „self-existent” (existent prin Sine Însuşi), dar această viaţă autonomă, această nemurire sau dumnezeire, I-a fost dată de altcineva mai mare decât El. Şi ne trimite la Col 1:16; Pr 8:22-30; In 1:3.

Col 1:16 afirmă că toate a fost create prin Iisus şi pentru Iisus. Aceasta arată ce tip de subordonare are Acela care este Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, pentrucă lucrurile au fost făcute nu doar prin El (aceasta nu indică inferioritate!) ci şi pentru El (ceea ce ar arăta chiar prioritate, ca atunci când un tată face totul pentru fiul care va moşteni toată averea şi numele lui). Ioan 1:3 afirmă acelaşi adevăr, că Dumnezeu n-a făcut nimic, niciodată, singur. Este greu să vedem aici o ierarhie valorică, esenţială, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu are întreaga autoritate a lui Dumnezeu.

În cazul din Pr 8:22-30, acesta este un poem ebraic. Această Înţelepciune este personificată poetic, ca şi în Pr 1:20; 9:1-6; etc. Este adevărat că poetul foloseşte acolo expresii ca „m-a făcut (mi-a dat naştere) ca început (prima şi cea mai bună) al căilor Lui”; „din veşnicie (vechime) am fost aşezată (numită, consacrată), de la început, din primele zile ale pământului”; „am fost născută când încă nu erau adâncurile apelor, nici izvoare încărcate cu apă”; „am fost născută înainte de întemeiera munţilor, înainte de a fi dealurile”; „când încă nu exista pământul şi câmpiile, nici primul fir de praf din pulberile uscatului”; „Eu eram Meşterul Lui lângă El”.

Toate aceste referiri la originea înţelepciunii, subliniate prin repetarea metaforei naşterii,nu vor să spună că înţelepciunea este o fiinţă sau persoană care a fost făcută de Dumnezeu, ci că înţelepciunea este esenţială, pentru că chiar lumea a fost făcută prin ea. Dar logica metaforei nu trebuie forţată mai departe, ca şi cum am putea vorbi de un timp în care înţelepciunea nu a existat, când Dumnezeu a fost, o veşnicie în trecut, fără înţelepciune. Dumnezeu este mai mare decât înţelepciunea Lui? Dacă ducem logica până la capăt, orice este dincolo şi mai presus de înţelepciunea lui Dumnezeu, se poate defini ca nebunie curată.

Nu este înţelept să construim doctrina cristologică, insistând asupra sensului propriu, literal, al unor metafore. Cu o asemenea metodă putem găsi că Dumnezeu Însuşi ar fi primul (dumne)zeu făcut (vezi Is 43:10: „înainte de Mine n-a fost făcut niciun Dumnezeu”). Ba încă textul ebraic, foloseşte cuvântul care înseamnă turnat din metal sau făcut din lut. Ne putem permite să ducem această logică atât de departe? Referitor la asemenea situaţii se aplică perfect vorbirea Ellenei White despre natura şi limitele inspiraţiei Bibliei, când afirma că „Dumnezeu nu Şi-a încercat puterile în cuvintele, în modul de gândire, în retorica şi logica” autorilor inspiraţi (MS 24, 1886; 1 SM 20, 21).

AS admite că Iisus este existent prin Sine Însuşi, dar altcineva I-a dat această existenţă prin Sine. Observaţia este corectă până la un punct. Dacă ne gândim că Iisus a spus aceste cuvinte fiind în natură umană şi în conştiinţă umană, atunci El afirma prin aceasta adevărul că dintre toţi cei născuţi pe pământ, El este singurul nemuritor, chiar izvor al nemuririi, deoarece El este Dumnezeu. Din perspectiva divină, spunem că Dumnezeu (Fiul) S-a întrupat, dar din perspectiva umană, putem spune că Omul (Iisus) a fost „îndumnezeit”, a primit odată cu natura umană, dumnezeirea preexistentă a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Tatăl I-a dat viaţa în Sine. Dar dacă extrapolăm această logică la persoana Sa preexistentă şi spunem că Dumnezeu L-a făcut/născut înainte de toate şi I-a dat „viaţa în Sine”, aceasta nu mai are sens, deoarece viaţa în Sine înseamnă necreată, nederivată, ci eternă şi autonomă. Dacă El Şi-ar fi primit nemurirea de la Dumnezeu, ca Fiu preexistent, ar fi un fel de înger, nu Dumnezeu, iar nemurirea Sa ar fi doar o nemurire a viitorului, nu izvor veşnic al vieţii „în Sine”.

Ioan 2:19
AS găseşte difil de acceptat ideea că Iisus avea în Sine puterea să revină la viaţă, deoarece, Biblia spune de mai multe ori că Dumnezeu L-a înviat din morţi. Este foarte adevărat că aşa este scris. Dar adevărul biblic nu este statistic. Procentul de versete care spun una faţă de cele care spun alta nu are importanţă. Nouzecişinouă de versete contra unul singur, fac numai două afirmaţii, egale ca valoare.

Afară de textele care ne arată că Iisus este Dumnezeu şi are viaţa în Sine Însuşi, afară de Ioan 2:19, care arată clară că Iisus avea să învieze prin propria divinitate (cf. In 10:18), există şi alte afirmaţii interesante.

1 Pt 3:18: „Într-adevăr, Christos a murit pentru păcate, odată pentru totdeauna, El nevinovatul pentru cei vinovaţi, ca să vă aducă la Dumnezeu. El a fost dat morţii în virtutea cărnii, dar a fost înviat în virtutea Spiritului.”

În acest caz, Spiritul se poate referi, fie la Duhul Sfânt, „de viaţă dătătorul”, întrucât Dumnezeu a înviat pe Iisus prin Duhul Său (Rom 8:11), fie la natura divină a lui Iisus, întrucât Dumnezeirea este spirit (In 4:24). Indiferent care ar fi răspunsul, Scriptura, deşi vorbeşte despre Trei Persoane divine, mărturiseşte o singură natură divină. Iisus era conştient că puterea prin care vindeca pe alţii, deşi depindea acum de voia lui Dumnezeu şi de acţiunea supranaturală a Duhului Sfânt, se afla în Sine Însuşi: „Cineva M-a atins. Am simţit că a ieşit o putere din Mine !” (Lc 8:46). Ellen White confirmă această înţelegere:

„Soldaţii l-au văzut [îngerul] îndepărtând piatra ca pe o pietricică, şi l-au auzit strigând: 'Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă!' Ei L-au văzut pe Iisus ieşind din mormânt, şi L-au auzit proclamând peste mormântul sfâşiat: 'Eu sunt învierea şi viaţa.'... [785]... Când vocea puternicului înger s-a auzit la mormântul lui Iisus [...], Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine. Acum s-a dovedit adevărul cuvintelor Lui: 'Îmi dau viaţa, pentru ca iarăşi s-o iau. . . Am putere s-o depun, şi am putere s-o iau din nou.' Acum s-a împlinit profeţia pe care El o făcuse, când vorbea preoţilor şi conducătorilor, 'Stricaţi templul acesta, şi Eu îl voi ridica la loc în trei zile.' In 10:17, 18; 2:19. Deasupra mormântului sfâşiat al lui Iosif, Christos proclamase în triumf, 'Eu sunt învierea şi viaţa'. Aceste cuvinte puteau fi rostite numai de Dumnezeire. Toate fiinţele create trăiesc prin voia şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt creaturi dependente, recipiente ale vieţii de la Dumnezeu. De la cel mai înalt serafim până la cea mai modestă făptură însufleţită, toate sunt alimentate din Izvorul Vieţii. Numai Cel care este una cu Dumnezeu putea spune, . . 'Am putere să-Mi dau viaţa, şi am putere s-o iau din nou.' În dumnezeirea Sa, Christos poseda puterea de a rupe legăturile morţii.” DA (1898: 780.785).

"A fost natura Fiului Mariei schimbată în natura divină a Fiului lui Dumnezeu? Nu; cele două naturi au fost împletite în mod tainic într-o singură persoană – omul Iisus Christos. În El locuia toată plinătatea Dumnezeirii în trup. Când Christos a fost crucificat, natura Sa omenească a fost aceea care a murit. Dumnezeirea nu a cedat şi nu a murit; aceasta ar fi fost imposibil." Let 280, 1904), în 5SDABC (1956: 1113).

În consecinţă, nu este vorba de a nega faptul că Tatăl a înviat pe Iisus din morţi, ci a recunoaşte, în acelaşi timp, mărturia Scripturii, confirmată şi de Spiritul Profetic (de care toţi AZS restauraţioniştii fac atâta caz !), că Iisus a înviat prin propria Sa dumnezeire, că Duhul Sfânt a făcut această lucrare, ca şi naşterea Sa din Fecioară. Până şi îngerii au participat. Comandantul lor a primit onoarea să rostească invitaţia, şi alţii să-l secondeze cu alte misiuni asociate.

Cine este Dumnezeul Atotputernic?


Am întâlnit credincioşi spunând: Iisus este puternic, dar El nu este Dumnezeu Atotputernic. Acesta nu este decât un joc de cuvinte care trădează necunoaşterea Scripturii. Domnul Christos a spus: Toată puterea (autoritatea) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ (Mt 28:18). Cunoaşteţi o putere mai mare decât aceasta? În Apocalipsă El este numit în mod explicit Cel Atotputernic (1:8). De aceea, Nunta Mielului înseamnă inaugurarea împărăţiei Celui Atotputernic (Ap 19:6). În Ap 19:15 Îl găsim călcând în picioare „teascul mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu”.

În VT, acest nume este echivalent cu Dumnezeu, Cel Prea Înalt, Iahwé, Domnul, şi nu se fac niciodată comparaţii între puterile lui Dumnezeu şi acelea ale Cuvântului sau ale Spiritului Său. În Isaia 9:5, Copilul Mesianic este numit ’Ēl Ghibbōr (Dumnezeul Puternic/Viteaz), exact aşa cum Îl numeşte Isaia pe Dumnezeu lui Israel (10:21). Chiar şi patriarhul Iacov ştia secretul acesta. El numea pe „Îngerul (Solul)” mântuitor care i s-a arătat la Betel, ’Ēl Şaddai (= Dumnezeul Atotputernic, Pantoktrator: Gen 31:11.13; 48:3.16).

Afară de faptul că Tatăl şi Fiul împărtăşesc acelaşi Nume, cum s-a arătat mai sus, ei împărtăşesc şi titlurile. Tatăl este Domnul (Iuda 4) şi Fiul este Domnul (1Cor 8:6; Ef 4:5); Tatăl este Dumnezeul adevărat (In 17:3) şi Fiul este Dumnezeul adevărat (1 In 5:20); Tatăl este Dumnezeul atotputernic (Ap 21:22 ) şi Fiul este Dumnezeul atotputernic (Ap 1:7.8.12.13). Amândoi primesc închinare (Lc 4:8 „numai lui Dumnezeu să te închini”; Fip 2:10 „în numele lui Iisus să se plece orice genunchi...”; Ev 1:6 „toţi îngerii să I se închine!”).

Isaia 9:6
Numele divine pe care Isaia le dă lui Mesía, şi pe care nici cel mai crâncen unitarianism rabinic nu le-au putut înlătura sau modifica: ’Abi‘ad (Părinte veşnic / Părintele veşniciei). Cele patru nume din profeţie sunt aranjate într-o ordine chiastică (simetrică, în oglindă):

1. Péle-yo‘ēţ     2. ’Ēl-ghibbôr
Sfătuitor (/Strateg) Minune Dumnezeu Viteaz (/Erou)
3. ’Abi‘ad           4. Sar-şālôm
Părinte-Veşnic  Comandant al Păcii

Se poate observa cum primul şi ultimul nume se referă la rolul lui Iisus în marea luptă, iar cele două nume din mijloc (2-3) subliniază divinitatea Sa absolută. El-Ghibbor este un nume divin care se găseşte numai în Isaia, şi care numeşte pe „Iahwé, Sfântul lui Israel” (vezi şi 10:20-21, în ebraică El-Ghibbor). Nu cunosc un Dumnezeu mai mare. Ca şi construcţie lingvistică, acest nume este comparabil cu El-Elion, El-Şaddai, El-Ro’ii, El-Olām (Gen 21:33), El-Qannā’ (Ex 34:14) etc.

Obiecţia că Isaia nu se referă la Dumnezeul atotputernic, ci la un „Dumnezeu puternic”, este un subterfugiu ieftin, care, aşa cum am văzut mai sus, nu corespunde realităţii biblice. Biblia nu face asemenea distincţie între un Dumnezeu adevărat atotputernic şi un altul, adevărat, dar numai puternic; singura distincţie este între Dumnezeul adevărat şi cei falşi. Cu alte cuvinte, este El, cu adevărat, Dumnezeu, sau nu este Dumnezeu? Acesta este singurul lucru care contează.

În acelaşi timp, subterfugiul menţionat este posibil doar în traduceri, deoarece o construcţie adjectivală de tipul „a-tot-puternic”, nu există în textul ebraic. Aceasta este doar traducerea convenţională a numelui divin patriarhal Şaddai, a cărui semnificaţie precisă nu este cunoscută. Traducătorii Septuagintei uneori l-au lăsat netradus, alteori l-au transliterat (Sadai), iar alteori l-au tradus cu cu Theós (Dumnezeu), Pantokrátor (Atotputernicul), Kyrios (Domnul), etc. Este doar o tradiţie creştină de a-l traduce ca Atotputenicul. Dar termenul în sine nu are ideea de totalitate. Explicaţia rabinică tradiţională este că acest nume ar fi compus din sha (=care este) + day (=suficient), deci Cel care este suficient Lui Însuşi. Nu există însă nici pentru aceasta dovezi lingvistice, ci este o doar speculaţie frumoasă. În realitate, numele nu ar trebui tradus, ci transliterat. Unele faimoase traduceri moderne îl redau cu Puternicul (e.g. TOB: le Puissant).

Descriind „nunta Mielului”, adică primirea împărăţiei universale (reprezentată de Noul Ierusalim – Mireasa), Ioan scrie: Ap 19:6 „Aleluia ! ...Cel atotputernic a început să împărăţească”. Unii se ceartă cu privire la identitatea Miresei, dar iată ce spune E. G. White despre identitatea Mirelui: Christos – Dumnezeu: „Dumnezeu este soţul Bisericii Sale. Biserica este Mireasa, soţia Mielului. Fiecare credincios adevărat este o parte a trupului lui Christos.” (Let 39, 1902). Ioan nu se referă acolo la o domnie eternă a lui Dumnezeu, ci la împărăţia pe care Domnul Christos o primeşte imediat înainte de a Se întoarce pe pământ (Dan 7; Ap 11:17 etc.), o domnie al cărui început este celebrat în Ap 19.

Ioan Îl numeşte pe Domnul Christos Pantokrator (Atotputernic) în Ap 1:7-8, în asociere cu numele Alfa şi Omega, limbaj pe care îl reia la încheierea Apocalipsei (22:12-13). În NT, termenul Pantokrator este o traducere liberă a termenului ebraic tzebaot („armate”, „războinic”, Savaot) sau a numelui Shaddai. Acesta este un nume divin, aplicat fără lui Dummnezeu, Tatălui sau Fiului, fără deosebire.

În final AS admite că „termenii 'Părintele veşniciilor' şi 'Dumnezeu tare' se pot aplica pe drept Fiului.” Să dea Dumnezeu să-şi păstreze această credinţă, cu tot ce implică ea. Dar în toate scrierile sale pendulează între recunoaşterea şi nerecunoaşterea divinităţii absolute a lui Iisus. În subcapitolul care se ocupă de Isaia 44:6, afirmă că acolo este vorba numai de Tatăl, şi că Numai Tatăl este Cel dintâi şi Cel din urmă, „chiar dacă El a permis Fiului Său să poarte de asemenea acest titlu.” (sublinierile noastre). Dar ce înseamnă acest permis? Cum putea Dumnezeu să-Şi încalce propria Lege (vezi porunca întâi),pentru a „permite” altuia să se numească Dumnezeu, sau asemenea Lui, Cel dintâi şi Cel din urmă, dacă Acela nu ar fi în realitate Dumnezeu ca şi Tatăl Însuşi? Divinitatea şi demnitatea care i se asociază nu pot fi transferate. Este o imposibilitate fizică şi morală. Dumnezeu nu poate crea un alt Dumnezeu, nici nu poate înălţa o creatură la acest nivel. Diferenţa este infinită şi saltul este imposibil.

Cum este Iisus Fiul lui Dumnezeu


Domnul Christos este numit Fiu, se spune că a fost „născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii”, ba încă chiar „singurul-născut din Tatăl” şi „întâiul-născut”. Nu înseamnă, oare, aceasta, că are un început? El are, într-adevăr, mai multe feluri de început, dar, după cum am arătat mai sus, El precede orice început. Christos este Fiul lui Dumnezeu în mai multe sensuri.

1. El este Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu al lui Adam (fiu al omului), ca orice om (Lc 3:23.38).

2. El este Fiu al lui Dumnezeu, ca titlu mesianic. După cum împăraţii popoarelor păgâne erau consideraţi fii ai zeilor lor naţionali, şi astfel aveau monarhie „de drept divin”, tot astfel fiecare reprezentant al dinastiei davidice, – de la David (prototipul), până la Marele Messía – era Fiu al adevăratului Dumnezeu (Ps 2:6-8; 82:1.6.8; 89:27). Această relaţie filială era metafora care se folosea până şi în relaţiile oficiale dintre regii suzerani şi regii vasali în Orientul Apropiat antic. Legământul făcut între aceştia îl numea pe regele supus fiu, iar pe suzeran părinte (2S 7:12-14; 1 Cr 28:6; Ps 89:26). În cazul în care era o alianţă de parteneriat, regii aliaţi se numeau între ei fraţi (1Rg 20:32).

3. El este Fiu al lui Dumnezeu referitor la natura Sa divină, ceea ce s-a dovedit definitiv prin învierea Sa (Rom 1:4). În tiparele ebraice de exprimare, termenul „ben” (fiu) indică în mod obişnuit un membru al unei categorii: „fiu al lui Adam” (=om), „fiu al neascultării” (=rebel); „fiul al morţii” (=pasibil de pedeapsa capitală); „fiul unei sute de ani” (=în vârstă de o sută de ani). În acest limbaj, „fiu de Dumnezeu” ar avea sensul de fiinţă dumnezeiască, aşa cum „ben Adam” nu înseamnă altceva decât fiinţă omenească. În aceste cazuri, filiaţia este un mod de a exprima o relaţie de apartenenţă şi nu implică, în mod necesar, ideea de naştere, emanaţie, început. Adversarii lui Iisus înţelegeau bine că Fiul lui Dumnezeu înseamnă Cineva care este deopotrivă cu Dumnezeu (gr. ísos = egal cu; In 5:18).

4. El este Fiu al lui Dumnezeu în sens metaforic, întrucât Şi-a asumat voluntar rolul de supus, de „vasal” Tatălui, deşi prin natura Sa El Este Marele Dumnezeu şi nimeni nu-L putea sili să Se supună. Luându-şi acest rol dinainte de facerea lumii, El a devenit exemplul suprem de supunere filială al tuturor îngerilor şi oamenilor, nu numai în contrast cu înălţarea de sine a lui Lucifer, ci ca perspectivă la infinit, chiar şi după eliminarea oricărei urme a răului (1Cor 15:24-28). Această relaţie filială nu este cerută de o natură inferioară, nici nu este impusă ca legea unui cuceritor, ci este o metaforă a legământului veşnic (Za 6:13; ebr. sfat de pace), prin care Dumnezeu este Suveranul absolut şi autoritatea supremă, dar în acelaşi timp, tot El Este, prin A Doua Persoană, exemplul suprem de supunere desăvârşită, iubitoare şi încrezătoare.

Cuvintele fiu şi tată pot avea fie sens biologic, fie sens figurat. În sens fizic, fiul oricărui tată se naşte dintr-o mamă. Numai în sens figurat pot naşte şi bărbaţii (Is 26:17-18; Os 13:13). A insista că fiu trebuie să aibă neapărat un sens fizic este mai puţin decât înţelepciune. În cazul lui Dumnezeu, care nu este nici femeie, nici bărbat, ci mai presus de orice comparaţie – şi despre care nici Biblia şi nici raţiunea sănătoasă nu ne învaţă că s-ar putea diviza pe Sine –, a insista asupra „naşterii” din Tatăl într-un sens ontologic ar însemna o blocare a minţii în absurd. Poate Dumnezeu să producă în vreun fel pe Cineva asemenea Lui? Este posibil aşa-ceva? Chiar faptul că fiinţa produsă are un început, arată că aceasta nu poate fi Dumnezeu – Fiinţa fără început şi sfârşit.

Născut din Tatăl ?

Şi totuşi, nu spune oare Biblia că Fiul este „născut din Tatăl”?
Nu, Biblia nu spune acest lucru. Accentul pe o naştere ontologică din Dumnezeu provine din crezul impus de sinoadele ecumenice, care este o cristalizare a unei expresii de disociere de erezia ariană, incorporând în acelaşi timp formule de compromis, cum ar fi „singurul născut Fiu al lui Dumnezeu”, „născut din Tatăl înainte de toţi vecii”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „născut iar nu făcut”. În realitate, acest accent pus asupra originii derivate a lui Christos dovedeşte că Părinţii niceeni au înţeles greşit ceea ce spune Biblia despre „naşterea” şi „filiaţia” Lui.

Faimoasa expresie din Ioan 1:14 („...slava singurului născut din Tatăl”) nu conţine în textul grecesc ideea de născut din Tatăl. „Monoghenés” înseamnă „[moştenitor] unic” „singur la părinţi”. „Monoghenés” este numită fiica lui Iefta (cf. LXX Jud 11:34) şi alte fiice şi fii singuri la părinţi (Tob 6:11; Lc 8:42; Lc 9:38). Desigur nu înseamnă că se născuseră fără mamă, numai din tată. Chiar şi în Versiunea Cornilescu folosită de noi, termenul a fost tradus corect cu referire la Iisus în Ioan 1:18; 3:16; 3:18 ş. a.: singurul Fiu. Aşadar, textul nu spune altceva, decât că slava lui Iisus din Nazaret era slava singurului Fiu al lui Dumnezeu: adică a unicului moştenitor, Marele Messía, veşnicul „Fiu” al lui Dumnezeu, imaginea Dumnezeului nevăzut.

Într-adevăr, Dumnezeu zice despre El: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Ps 2:7). Dar nu înţelegem de ce unii ignoră cuvântul astăzi, care în nici o limbă nu se referă la timpul trecut. Psalmul 2 este cunoscut ca un psalm al încoronării, fiecare rege davidic fiind o prefigurare a Marelui Messía, Fiul lui Dumnezeu. Poetul foloseşte expresia Te-am născut (=Te-am făcut fiu) în sens figurat, iar aplicaţiile figurate pot fi diverse şi larg aplicabile – noi suntem de asemenea „născuţi din Dumnezeu” (In 1:12-13; 1 In 5:18). În Lc 20:36, Iisus spune că sfinţii vor fi ca îngerii, fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Deşi este mai dificil de observat legătura dintre înviere şi naşterea figurată din Psalmul 2, se ştie că apostolii au folosit expresia „astăzi Te-am născut” ca o previziune a învierii lui Christos (FA 13:33), şi a întronării Sale (Ev 1:5; 5:5), niciodată pentru originea Sa naturală.

O similară expresie mesianică este şi aceea care-L face pe Iisus „Cel întâi-născut”. Folosirea acestei expresii pe lângă cea de mai sus este foarte instructivă. Ambele au sens numai dacă sunt figurate. Dacă preferăm să le înţelegem în sens literal, ele se contrazic. Întâi-născutul presupune că are fraţi mai tineri, în timp ce singurul născut nu are fraţi deloc. Titlul de Întâiul-născut aplicat lui Christos este de asemenea figurat, şi nu are sens cronologic, nici nu face aluzie la o apariţie derivată din Dumnezeu.

Aşa cum în antichitate, la evrei şi la alte popoare, primul născut moştenea autoritatea părintească şi devenea „domnul fraţilor lui” (Gn 49:26), de unde până mai ieri şi prin părţile noastre, fratele mai mare era numit nenea sau bădia, respectat de cei mai mici, tot astfel Întâiul născut este folosit în sens figurat, cu referire la poziţie şi nu la ordinea naşterii. Adesea Dumnezeu a schimbat ordinea naturală şi a dat întâietatea celui de-al doilea sau ultimului, astfel încât devenea întâi-născutul. David n-a fost cel mai mare în familia sa, nici cel mai bătrân dintre regii lumii, dar Dumnezeu îl numeşte întâiul-născut, suzeranul tuturor monarhilor pământului (Ps 89:20.27). Tot aşa este şi Iisus întâiul născut, fie că se referă la înviere („Cel întâi-născut din morţi”, Col 1:18; Ap 1:5), fie că se referă la zidirea lumii sau a Bisericii (Col 1:15). El este Nenea, El este Domnul fraţilor Săi, în familia universului.

„Începutul” zidirii lui Dumnezeu

Folosirea cuvântului început cu referire la Christos, este adesea un factor derutant în traducerile biblice. Pentru orice logică românească, „Christos... începutul zidirii lui Dumnezeu” (Ap 3:14) nu poate însemna altceva decât că Christos ar fi prima acţiune cu care Şi-a început Dumnezeu creaţia. În acest caz, arianismul cel mai pur ar fi corect. Dar înainte de a arăta cum se traduce, să observăm că acelaşi Ioan zice că Christos este Primul şi Ultimul, Începutul şi Sfârşitul (Ap 1:8; 21:6; 22:13), Dacă începutul acesta are sens obişnuit, cronologic, atunci şi sfârşitul şi ultimul ar avea tot sens obişnuit, cronologic. Şi dacă ţinem seama că aici Domnul citează din Isaia unde este vorba de singurul Dumnezeu adevărat (41:4.27; 44:6; 48:12), lucrurile se luminează. Oricare ar fi sensul expresiei, este ceva care se aplică în egală măsură Tatălui. Din punct de vedere al traducerii, arché şi telos, deşi se folosesc cel mai frecvent cu sensul de început şi sfârşit (fiindcă acestea sunt noţiuni mai uzuale), ele au sensurile următoare:

arché = început, origine, cauză, temei, principiu, principe, stăpânire;
télos= sfârşit, terminare, concluzie, finalitate, scop, ţintă, rezultat, împlinire, răsplată, vamă.

Prin urmare, El este Cauza şi Scopul, Originea şi Concluzia, Principiul şi Finalitatea, Temeiul şi Ţinta. El este originea creaţiei lui Dumnezeu, sau principiul creaţiei, cauza şi temeiul creaţiei,adică în El îşi au toate originea. El este începutul tuturor lucrurilor create, pentru că El le-a creat, şi nu pentru că El ar fi prima făptură a Creatorului.

Un singur Domn, un singur Dumnezeu


Exprimarea din Ef 4:5-6 sugerează unora că doar Tatăl este Dumnezeu adevărat, singurul Dumnezeu, în timp ce Iisus ar fi numai Domn. Dar această logică trece mult dincolo de intenţia şi concepţia lui Pavel. Dacă Pavel, care scrisese că Iisus este Dumnezeu binecuvântat în veci, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, ar fi încercat aici să spună dimpotrivă, că Iisus este numai Domnul creaţiei, dar nu Dumnezeu adevărat, atunci ar fi trebuit trimis la reciclare.

Logica lui Pavel aici este alta. Şi ca s-o putem înţelege, haideţi să punem întrebarea şi invers. Este oare şi Tatăl, Domn? Nimeni nu se îndoieşte! Atunci de ce se trage concluzia că este un singur Domn, Iisus Christos? Vedeţi că ne încurcăm în logică atunci când căutăm în text altceva decât a intenţionat autorul? El nu urmăreşte să clarifice disputele trinitariene în acest pasaj, ci subliniază ideea de unitate spirituală (v. 3), întrucât Biserica alcătuieşte un singur trup, cu un singur Spirit, o singură speranţă (v. 4), un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez (v. 5), având un singur Dumnezeu şi Tată (v. 6);...până vom ajunge toţi la unirea credinţei (v. 13). În v. 15, ca autoritate şi măsură supremă este menţionat Christos – Capul. Voia să spună Pavel prin aceasta că Dumnezeu nu este Cap ?

Domn şi Dumnezeu sunt termeni folosiţi adesea în paralel, cu referire la Divinitate. Poate nu întâmplător a folosit Pavel aici crezul mozaic, în forma în care apare în Septuaginta, unde Numele sacru Iahwé este înlocuit cu Domnul. Acest Domn unic din Efeseni 4 nu este unul inferior lui Dumnezeu, deoarece „Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn (Mc 12:29). Domn şi Dumnezeu este Tatăl, Domn şi Dumnezeu este şi Fiul – întocmai. Nu degeaba, Toma necredinciosul a fost mai credincios decât noi, încât, deşi avea ocazia să „pună degetul”, aşa cum se lăudase, a renunţat, exclamând cutremurat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Spiritul Sfânt: entitate impersonală sau persoană divină ?

Spiritul Sfânt este, de asemenea, o Persoană Divină, nu o energie impersonală, întrucât are însuşiri personale. Deşi este numit spirit sau duh, cuvinte care înseamnă suflare, El nu este un simplu suflu impersonal al lui Dumnezeu. Este numit Spiritul lui Dumnezeu sau Spiritul lui Christos (1 Pt 1:11), pentru că El reprezintă atât pe Tatăl cât şi pe Fiul, pretutindeni şi concomitent, împlinind voia amândurora. Dar El este o individualitate distinctă de Tatăl şi de Fiul, nu doar mintea, puterea, manifestarea sau acţiunea lui Dumnezeu, cum învaţă unii, nici nu este o altă ipostază a lui Iisus, cum adesea aceeaşi oameni susţin, contrazicându-se singuri. El este Cineva, nu ceva.

Ellen White afirma în 1905:
„Mângâietorul, pe Care Christos a promis să-l trimită după înălţarea Sa, este Spiritul Sfânt în toată plinătatea Dumnezeirii, manifestând puterea harului divin către toţi cei ce primesc pe Christos şi cred în El ca Mântuitor personal. Există Trei Persoane care formează această Triadă cerească. În numele acestor Trei Mari Puteri – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt – sunt botezaţi cei care primesc pe Christos prin credinţă vie. Şi aceste Puteri vor conlucra cu supuşii ascultători ai cerului în eforturile lor de a trăi noua viaţă în Christos”.

Biblia afirmă că Duhul Sfânt este Dumnezeu:
FA 5:3-4 „Petru i -a zis: 'Anania, cum de ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt ...? ... Nu pe oameni ai minţit, ci pe Dumnezeu.”

Ev 9:14: „...cu cât mai mult sângele lui Christos, Care prin Spiritul cel Veşnic S-a adus pe Sine jertfă desăvârşită lui Dumnezeu.” (Cel veşnic este un titlu al lui Dumnezeu, analog numelui sacru Iahwé: Gen 21:33; Lev 25:32; Dt 33:27; Ps 45:7; 48:15; 52:10; Is 40:28; Ier 49:34, 36; Dan 4:31; 6:26; 12:7; Ap 1:18; 4:9-10; 5:14; 10:6; 15:7).

Întrucât El este menţionat împreună cu Tatăl şi cu Fiul în acelaşi Nume divin (Mt 28:19), rezultă că are aceeaşi natură şi aceeaşi onoare, indiferent de poziţia sau rolul pe care îl ocupă în Dumnezeire. Este adevărat că denumirea de spirit sau duh, atât în limbile biblice, cât şi în limbile actuale, înseamnă, la origine, suflare. Domnul Christos a accentuat acest rol al Spiritului ca suflu divin, când le-a promis Duhul Sfânt, suflând spre ei (In 20:22). Aceasta aminteşte de descrierea facerii omului. Iisus nu dădea ucenicilor lecţii de speculaţie metafizică despre natura Duhului Sfânt, ci voia să-i înveţe că nu există viaţă spirituală fără Duhul Lui. Acelaşi adevăr este subliniat şi prin felul în care Matei descrie moartea Domnului. După ce menţionează că Iisus Şi-a dat duhul (sufletul, ultima suflare), trece direct la descrierea învierii morţilor, pentru a arăta că Duhul jertfirii Lui este viaţă pentru alţii. Există de asemenea fiiinţe numite spirite, pentru că pot fi prezente şi pot acţiona fără să fie văzute, asemenea vântului. Dar când le numim aşa, nu vrem să spunem că ele sunt simple expiraţii sau mişcări ale aerului.

Denumirea aceasta de Duh/Suflare nu arată că El ar fi doar un suflu al lui Dumnezeu, aşa cum faptul că Iisus este numit Cuvântul lui Dumnezeu, sau chiar Braţul Domnului (Is 51:9-10; 53:1), înseamnă că El ar fi doar expresia vocală sau braţul fizic al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este, de asemenea, numit şi „degetul lui Dumnezeu”, ca simbol al puterii divine miraculoase, creatoare (Mt 12:28; compară Lc 11:20). Dar nu înseamnă că El este chiar degetul lui Dumnezeu, aşa cum nu este chiar suflarea sau chiar mintea lui Dumnezeu.

E. G. White confirmă din abundenţă această teologie:
"Duhul Sfânt este Mângâietorul, în umele lui Christos. El este reprezentantul personal al lui Christos, totuşi El este o individualitate distinctă." (Ms 93, 1893; MR No. 1487 / 20 MR 324).

"Avem nevoie să înţelegem că Spiritul Sfânt, care este o persoană, la fel de adevărat cum Dumnezeu este o persoană, umblă prin aceste locuri.... Spiritul Sfânt este o persoană, fiindcă El mărturiseşte împreună cu spiritele noastre că suntem copii ai lui Dumnezeu."
(MS 66, 1899; Ev 616).

De asemenea, Ellen White, care susţinuse personalitatea şi divinitatea Duhului sfânt încă din 1898 (vezi DA 671), arată în 1905, în cele mai clari cuvinte adevărul că „formula” botezului este trinitariană, şi că în ea se face refrire la Cele Trei Persoane divine, insistând asupra faptului că „Spiritul este în toată plinătatea Dumnezeirii”, că există „trei Persoane ale cerescului Trio” şi suntem botezaţi în numele acestora. Iar în 1906 adaugă:

"Spiritul Sfânt are o personalitate (individualitate, calitatea de persoană) .... De asemenea, El trebuie să fie o persoană divină, altminteri El n-ar putea cerceta secretele ascunse în gândul lui Dumnezeu." [1Cor 2:10-11:]. (MS 20, 1906; Ev 617)

Duhul Sfânt este metaforic descris ca suflarea lui Dumnezeu (Iov 15:30; Ps 33:6), alteori este prezentat ca o fiinţă înaripată, aşa cum sunt în general reprezentate spiritele, în multe culturi (Gen 1:1 merahhéfet „plutea în zbor peste ape”; Mt 3:16 „în chip de porumbel”; Ap 18:2 „spirite necurate,... păsări necurate şi uricioase”). Dar aceasta nu înseamnă că Spiritul lui Dumnezeu este un fel de pasăre. El este comparat, de asemenea, cu viaţa interioară, sufletească, a omului, numită uneori spirit, pentru că este o existenţă nevăzută (1 Cor 2:11), dar El nu este conştiinţa proprie a lui Dumnezeu, sau conştiinţa proprie a lui Iisus, sau conştiinţa proprie a profeţilor, chiar dacă este numit Spiritul lui Dumnezeu, al lui Christos (Rom 8:19; 1Pt 1:11), sau al profeţilor.

Este adevărat, Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, dar şi Iisus este puterea lui Dumnezeu (1 Cor 1:24), iar anumite state sunt puteri mondiale. Aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt este o simplă forţă sau energie. El este Cineva, fiindcă Se comportă ca o persoană, trimite şi este trimis:
Is 48:16 „Dumnezeu M-a trimis, şi Duhul Său” (după textul ebraic, LXX, KJV, JPS, NAS, CJB, vezi şi Traducerea Literală Nouă, 2001, etc).

1Pt 1:12 „au vestit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer”...

In 15:26: 16:7 „Mângâietorul, pe care Îl voi trimite de la Tatăl”

Faptul că El este numită în Scriptură de foarte multe ori Spiritul Sfânt sau simplu, Duhul, nu doar Duhul lui Dumnezeu, arată clar că este înţeles ca o personalitate, ca o individualitate. De regulă, când în Biblie se vorbeşte despre un duh sau spirit, fără să fie mneţionat ca proprietate sau atribut al unei alte persoane, este vorba de o persoană. Îngerii sunt duhuri slujitoare (Ev 1), de asemenea îngerii căzuţi sunt numiţi adesea duhuri. Acestea sunt persoane nevăzute, entităţi reale, distincte, cu porpria lor personalitate. Tot aşa este şi Duhul Sfânt, care este numit astfel în contrast cu duhurile necurate. Există o mulţime de texte, în care Duhul lui Dumnezeu, sau Duhul lui Christos este numit Duhul sau Duhul Sfânt, şi este tratat ca Cineva, nu ca ceva. Citind asemenea texte este imposibil să crezi că Duhul ar fi doar manifestarea lui Dumnezeu. Ce nevoie ar fi avut autorii Bibliei ca în loc să numească adevăratul Subiect, pe Dumnezeu, să se refere atât de frecvent la „manifestarea lui Dumnezeu” ?

În primul rând, antitrinitarienii nu s-au decis dacă Duhul este mintea lui Dumnezeu, manifestarea lui Dumnezeu, sau persoana Tatălui ori a Fiului. Până se hotărăsc ei însă, amintiţi-vă de invitaţia finală din Apocalipsă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino” ! (Ap 22).
O afirmaţie remarcabilă se găseşte în relatarea Conciliului Apostolic dela Ierusalim (FA 15:28), unde hotărârea oficială este pusă pe seama a doi factori de decizie: 1. Spiritul Sfânt; 2. „Noi” (apostolii şi presbiterii, împreună cu delegaţi reprezentanţi din ţară şi din diaspora). Spiritul Sfânt este aşezat pe primul loc în ce priveşte autoritatea Conciliului, fiindcă Acesta Îşi descoperise deja voinţa (prin viziuni, prin confirmarea unor neevrei înainte de a fi circuncişi sau botezaţi, prin prezentarea şi înţelegerea mesajului Scripturii), iar votul sinodului prezidat de Iacov cel Drept (fratele Domnului) este al doilea factor de decizie. Este posibil să se îndoiască cineva, că autorul Faptelor Apostolilor (Luca) credea că Spiritul Sfânt este o entitate personală şi divină ?

Biblia afirmă în Fip 2:11 şi în multe alte locuri, că Iisus Christos este Domnul (Suveranul, Stăpânul). Dar aceasta nu înseamnă că Tatăl nu ar fi Domnul. De asemenea şi Duhul este numit Domnul. În 2 Cor 3:6.16-18, Pavel vorbeşte despre

„…un legământ nou, al Spiritului, nu al buchei …. şi de câte ori se întoarce vreunul la Domnul, îi este îndepărtat vălul de pe faţă; fiindcă Spiritul acesta este Domnul (Stăpânul); şi unde este Spiritul Domnului, acolo este libertatea. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi după acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

Din nefericire, mulţi traducători nu au înţeles aici sintaxa greacă şi au lăsat textul în ambiguitate, încât nu se ştie dacă Pavel vrea să spună că Duhul este domn, sau Domnul este duh. În ce priveşte ideea că Domnul este spirit, este exprimată în Biblie clar, dar în acest context nu este vorba despre spiritualitatea lui Dumnezeu, ci despre domnia sau suveranitatea Spiritului (care este libertate), în contrast cu stăpânirea Legii (a literei, în relaţia exterioară a vechiului legământ), care este sclavie. Duhul n-ar putea fi Domnul nostru, dacă n-ar fi Dumnezeu şi dacă n-ar fi o personalitate distinctă, şi totuşi una cu Tatăl şi cu Fiul. Există şi traduceri (NJB, CJB) care au înţeles mai bine intenţia autorului în acest text. Ellen White se referă, de asemenea, la această relaţie, deşi într-un alt context:

Atfel Domnul Însuşi trebuie să aprindă în inimile noastre dorinţa arzătoare, dacă este ca rugăciunile noastre să fie acceptate de El. Spiritul Sfânt în noi trebuie să facă mijlociri pentru noi, „cu suspine negrăite”. (RH, Feb 9, 1897).

Cunoaşteţi vreun caz în care o putere sau o manifestare impersonală să facă mijlocire?
Autorii Bibliei de multe ori ne aduc salutări din partea Tatălui şi a Fiului. În Apocalipsă, împreună cu salutările din partea Tatălui (Cel ce era, este şi vine), şi din partea lui Iisus Christos, Ioan ne aduce salutări şi din partea Celor Şapte Duhuri. Apocalipsa ne vorbeşte într-un limbaj codificat. După cum Biserica lui Dumnezeu, care este una, este multiplă în spaţiu şi timp, şi ca atare este numită Cele Şapte Biserici, la fel şi Duhul desăvârşit al lui Dumnezeu, ca dătător de daruri diverse şi având multiple manifestări prin diferite persoane, este numit Cele Şapte Spirite. El este singura lumină în la tronul lui Dumnezeu (Ap 4), şi de asemenea este atotputerea şi atotştiinţa Mielului (7 coarne şi 7 ochi, în Ap 5:6). După cum cele şapte spirite rele reprezintă o stăpânire completă a răului (Mat 12:45; Lc 8:2; 11:26), Cele Şapte Duhuri ale lui Dumnezeu reprezintă Duhul lui Dumnezeu, desăvârşit în manifestarea Sa multiplă. Expresii ca „Duhul lui Ilie”, „Duhul lui Elisei” („n-a fost, oare, Duhul meu cu tine...?”), „Duhurile profeţilor” (Ap 22:6) ne atrag atenţia asupra unui singur Duh care lucrează în toţi. Ioan nu ne putea saluta, menţionând alături de Persoanele divine, nişte spirite anonime, de îngeri sau de altă origine. Nici măcar din partea lui Gabriel nu ne transmite salutări, chiar dacă a avut nişte incidente legate de acesta.

Această salutare din partea Duhului înşeptit al lui Dumnezeu este o mărturie că El este Cineva atotputernic, de natură divină, şi nu ceva, chiar dacă este comparat cu lămpile, cu ochii şi corniţele mielului etc. Spiritul Sfânt este singura lumină, lumina perfectă şi multiplă a Casei lui Dumnezeu. El nu este un chip văzut, dar toate sunt văzute cu ajutorul Lui. Dacă ştim că Tatăl are un chip, vizibil numai pentru locuitorii cerului, iar Iisus, are nu doar chip omenesc, ci şi trup omenesc, Spiritul Sfânt nu are nici trup, nici înfăţişare, şi nu va fi văzut niciodată de nimeni. De aceea, toate viziunile profetice care înfăţişează pe Tatăl alături de Fiul, pe acelaşi tron, nu menţionează „poziţia” Spiritului Sfânt. Prezenţa Lui binecuvântată este semnalată doar prin simboluri permanente sau ocazionale. El, în care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa (Iov 33:4; Gal 5:25), Se ascunde în spatele lucrărilor Sale directe, lăsând Tatălui şi Fiului toată gloria, întrucât El Şi-a luat rolul de simplu agent executant (Gen 1:2).

Crezul negociat la Niceea, bătut în cuie la Constantinopol, apoi definitivat şi universalizat la Roma propune rezolvarea unei false probleme, pe care arienii o creaseră: originea Fiului şi a Sfântului Duh. Scriptura nu exprimă nicăieri o teologie a originilor metafizice ale persoanelor divine, în afară de învăţătura că Dumnezeirea este „din veşnicie”, adică eternă, fără cauze anterioare, fără origini (Ps 55:19; 90:2; In 1:1; Ev 7:3; 9:14). Pentru a evita opinia ariană care făcea din Fiul şi Duhul nişte creaturi, sinodul a adoptat propunerea lui Athanasius de Alexandria, convenind că Fiul este „născut din Tatăl” („născut, iar nu făcut”), iar despre Duhul Sfânt, că „purcede de la Tatăl”. Naşterea cerească a Fiului a fost înţeleasă ca fiind o generare fizică din Dumnezeu „înainte de toţi vecii”, fie într-un moment al timpului trecut, fie în eternă generare). Iar purcederea Duhului Sfânt a fost înţeleasă, de asemenea, ca un gen de emanaţie/derivaţie personală, de unde şi cearta pentru expresia filioque („şi de la Fiul”), adăugată la Crez de occidentali.

Dar noi trebuie să ne concentrăm asupra învăţăturii spirituale, practice, din Cuvânt, întrucât exprimarea Bibliei este suficient de clară cu privire la personalitatea distinctă şi divinitatea Duhului Sfânt. Dincolo de aceasta, speculaţiile sunt neavenite:

Nu este esenţial pentru noi să putem defini exact ce este Spiritul Sfânt.. Christos ne spune că Duhul este Mângâietorul, „Duhul adevărului, care purcede (porneşte, vine) de la Tatăl.” Se declară limpede cu privire la Spiritul Sfânt, că în lucrarea Lui de a călăuzi pe oameni în tot adevărul, „El nu va vorbi de la Sine Însuşi” (Jn 15:26; 16:13).” E. G. White (1911), AA p. 51.
Unii fac mare caz de faptul că pronumele greceşti pentru Spiritul Sfânt nu denumesc o persoană, ci obiecte; sunt de genul neutru. Dar acest fapt nu spune nimic despre impersonalitatea Duhului, deoarece limba greacă foloseşte articolul şi pronumele neutru pentru a se acorda cu substantivul (pneuma - spirit), care este neutru. Faptul că acest substantiv este neutru, nu are nici o importanţă legată de natura subiectului. În ebraică, ruhh - spirit este de genul feminin şi toate pronumele se acordă la feminin. Înseamnă, oare, că în VT, Duhul era o persoană feminină ? În greacă există şi alte cuvinte pentru persoane (de exemplu, teknon - copil; daimonion - demon) care sunt de genul neutru.

Se mai afirmă, de asemenea, că Ellen White a folosit uneori pronumele neutru englezesc „it” cu referire la Duhul Sfânt. Este adevărat că Ellen White, deoarece foloseşte adesea cuvintele Bibliei, a preluat o atare exprimare din traducerea pe care o folosea, dar dacă prin aceasta ea ar fi vrut să spună că Duhul este un ceva, o realitate impersonală, de ce foloseşte foarte frecvent pronumele pentru persoană: He, His, Him, Himself ?

Citiţi cu atenţie 1 Ioan 5:6. Duhul nu este doar Spiritul Adevărului, ci El Însuşi este numit Adevărul (cf. 3 Jn 8.12), la fel cum Dumnezeu şi Christos sunt numiţi (In 14:6; 18:38). De aceea este păcat fără iertare să-L minţi pe El. De aceea, fii atent cum vorbeşti despre El, ca nu cumva să fii lăsat pe mâna altor „influenţe”, „puteri”, sau „manifestări” care „vin de la Dumnezeu” (1 Sam 16:16; 23; 1810) şi care sunt foarte personale şi posesive.

Mat 28:19: Botezul creştin este trinitarian sau unitarian ?

Nu avem dreptul să respingem învăţătura acestui text, care este în armonie cu atâtea învăţături biblice, doar pentru faptul că, s-ar părea că ucenicii lui Iisus ar fi folosit o formulă mai simplă, botezând în numele lui Iisus, în toate cele numai patru locuri unde este menţionat un act al botezului (FA 2:38; 10:48; 8:16; 19:5). Există şi o serie de mărturi extrabiblice ale botezului în formulă trinitariană din secolele II-III. Nu putem avea încredere absolută în acestea, întrucât scrierile patristice, fiind mai rare decât cele biblice, au fost şi interpolate. Dar nici nu putem susţine că toate referirile la botezul trinitar, din aceste scrieri care preced Sinodul Niceean, sunt interpolări.

Unii antitrinitarieni merg atât de departe încât suspectează că textul din Mat 28:19 a fost modificat, interpolându-se formula trinitariană „târzie”, aşa cum s-a întâmplat cu faimoasa commă ioanină din 1 In 5:7, 8. Dar situaţia nu este asemănătoare. În ce priveşte fragmentul trinitar din 1 Ioan 5:7-8, toţi învăţaţii recunosc de multă vreme că este o adăugire, în timp ce în Matei 28:19 toate manuscrisele existente atestă în unanimite prezenţa formulei baptismale trinitariene. Există o glosă în unele manuscrise secundare, care repetă aici pasajul din Ioan 20:21, ceea ce nu schimbă nimic în esenţă, dar aceasta, în mod natural, nu este redată de traducători.

Matei 28:19 trebuie studiat serios şi nu manipulat. AS susţine că aici, numele Tatălui este Iahwé, numele Fiului este Iisus, dar Spiritul Sfânt nu are nume. Dar în Biblie, Iahwé este numele propriu al Dumnezeirii, nu al Tatălui doar. Acelaşi Nume îl poartă Fiul, cum am arătat mai sus, ceea ce ştiau şi autorii NT. Ioan, după ce citează din Isaia 6, cu referire la slava lui Iahwé, arată că aceasta este slava lui Iisus, pe care iudeii au respins-o, deoarece au iubit mai mult slava oamenilor (In 12:37-43). Deşi nu-mi amintesc un caz în care numele lui Iahwé să fie aplicat Duhului, sensul acestui nume este însă aplicat, deoarece este numit Duhul cel Veşnic (Ev 9:14).
În realitate, textul di Matei 28 nu se referă la mai multe nume, ci la un singur nume, întrucât în textul grecesc, nume este la singular (onoma, compară cu onomata, Ap 21:14).

AS însuşi găseşte până la urmă o soluţie care, dacă ar fi consecvent, l-ar ajuta să admită formula baptismală trinitariană: „putem vedea că Iisus nu dădea astfel o formulă specifică pentru ca predicatorul s-o recite la botez.” Este foarte posibil, ca Iisus să nu fi intenţionat simpla rostire a unei formule, aşa cum, îndemnul de a ne ruga în numele lui Iisus, nu înseamnă doar că în timpul rugăciunii, sau la sfârşit, să menţionăm formula magică, „în numele lui Iisus Te rugăm”. Dar în acest caz, de ce crede AS că relatările botezurilor din Faptele Apostolilor sunt ar contrazice această „formulă”? Atunci şi cealaltă „formulă” poate fi înţeleasă la fel de liber, şi nu mai există nici o contradicţie. Dar problema lui AS nu este uzul liturgic al formulei, ci conţinutul ei teologic. Acesta sperie atât de tare pe toţi semiarienii, încât sunt nevoiţi să facă orice pentru a ieşi din autoritatea textului.

În FA 8:37, Luca nu face referire la nici o formulă, ci relatează cum candidatul, înainte de botez, a primit adevărul fundamental al creştinismului: Evanghelia, adevărul despre Iisus Christos cel Răstignit, după cuvântul profeţilor (v. 35). În FA 19, Luca relatează botezul unor foşti discipoli ai lui Ioan. Fuseseră botezaţi deja cu botezul lui Ioan, care era botezul pocăinţei faţă de Dumnezeu şi de Legea Lui. Acesta era un botez iudaic, întrucât şi iudeii botezau pe păgânii care treceau la idaism şi acceptau circumcizia. Dar aceştia nu primiseră Spiritul Sfânt, fiindcă darul Spiritului se dădea în urma mărturisirii că Iisus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Ucenicii lui Ioan nu erau siguri de acest adevăr, ba încă mulţi din ei au crezut că Ioan este Christosul. De aceea, Pavel i-a botezat „în Numele lui Iisus”, nu cu referire la o simplă formulă, ci predicându-le pe Iisus spre convingere. Astfel au primit şi confirmarea Duhului Sfânt, şi în acest mod putem vedea cum experienţa lor era completă, că au fost botezaţi nu doar în numele Tatălui, ci şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Un amănunt interesant este şi faptul că aceste botezuri „în numele lui Iisus” erau administrate iudeilor sau prozeliţilor iudei, care aveau cunoştinţa de Dumnezeu, dar nu cunoşteau pe Iisus şi Duhul Lui. De aceea, erau botezaţi în numele lui Iisus şi primeau Duhul Sfânt. Aceasta nu vrea să spună că ei nu aparţineau şi Tatălui. Dimpotrivă, deja aparţineau. În Matei 28 însă, prin contrast, Iisus îi trimite pe ucenici să boteze oameni din toate popoarele, adică păgâni care n-au auzit niciodată de Dumnezeul adevărat, de Fiul Său Iisus Christos, sau de Duhul Sfânt. De aceea este foarte posibil ca „formula” trinitariană să fie accentuată mai târziu, când majoritatea convertirilor erau dintre păgâni. Interesant este şi faptul că la botezurile din Faptele Apostolilor sunt menţionate şi celelalte două Persoane divine. Aş pune întrebarea: În numele Cui a fost Iisus botezat ? Trinitatea este menţionată ca fiind prezentă acolo, la Iordan, dar numai Iisus era vizibil, proeminent. Tatăl doar şi-a făcut auzit glasul, iar Duhul a străfulgerat ca o lumină deasupra lui Iisus, în chip de porumbel venind în zbor.

Botezul care este o dedicarea doar lucrării Tatălui şi a Fiului, este incomplet ca experienţă, dacă nu este primită şi lucrarea Spiritului Sfânt:
FA 8:12 ei au crezut ....evanghelia împărăţiei Lui Dumnezeu şi în numele lui Iisus Christos au fost botezaţi. v. 15 [apostolii] s-au rugat pentru ei ca să poată primi şi ei Duhul Sfânt...(v. 16) fiindcă Duhul Sfânt nu venise încă peste nici unul dintre ei; ei doar fuseseră boteazaţi în numele Domnului Iisus.

AS continuă şi afirmă că botezul în numele Celor Trei înseamnă botezul în caracterul Celor Trei. Dar dacă vorbim de caracterul a trei entităţi diferite, înseamnă că le considerăm persoane, deoarece numai persoanele au caracter, iar dacă sunt trei, înseamnă că Duhul este o persoană distinctă, nu Se confundă cu persoana Tatălui sau a Fiului, deşi toţi trei au acelaşi caracter, adică sunt una în caracter.

Încheindu-şi pledoaria împotriva prezenţei Trinităţii în Matei 28, AS declară: „Ce binecuvântare că chiar dacă există îngrijorări legitime despre aceste versete, ele nu au fost distorsionate în aşa fel încât să înveţe rătăcire”. Noi nu avem decât să spunem „Amin!”. Dar ne îngrijorează faptul că această stranie mărturisire vine din partea unora care nu vor să recunoască învăţătura clară cuprinsă în această formulă baptismală: Că Dumnezeu este în Trei Persoane, care sunt una şi au acelaşi Nume mai presus de orice nume. Şi că prin botez suntem dedicaţi şi Duhului Sfânt, a cărui locuire şi lucrare în noi şi prin noi este esenţială.

O ultimă obiecţie adusă de antitrinitarieni (deşi odată primind răspuns, ei descoperă mereu alte obiecţii!) este aceea că Biblia nu învaţă să ne închinăm, să ne rugăm Duhului. Obiecţia este interesantă şi necesită mai mult studiu, ca să nu dăm răspunsuri pripite. Dar în timp ce întreaga Biblie ne învaţă să ne închinăm Tatălui şi să ne rugăm Lui, chiar şi Domnul Christos ne-a poruncit astfel prin exemplu şi prin învăţătură, este la fel de adevărat că există şi locuri biblice în care Iisus primeşte adorare, închinare şi chiar rugăciune (FA 7:59; Ap 5; Ap 22:20), sau unde chiar El Însuşi a cerut închinare (Ex 3:5; Ios 5:15). Iisus nu a poruncit nicăieri să ne rugăm Lui, ci ne-a învăţat să ne rugăm Tatălui, în numele Său. Dar nu ne-a interzis să ne rugăm Lui Iisus, nici nu există undeva o interdicţie de a se ruga Duhului Sfânt sau de a-L adora ca Dumnezeu. Cei trei sunt una în ce priveşte dreptul adorării, dar este interesant de observat că Spiritul Sfânt ne prezintă pe Iisus, iar Iisus ne trimite să me închinăm Tatălui, aşa cum şi El Se închină Tatălui, numindu-L „Dumnezeul Meu” chiar după înălţare (Ap 3). Este un păcat să ne adresăm spiritelor, reale sau imaginare, pentru ajutor, pentru că acestea sunt creaturi. Dar Spiritul lui Dumnezeu este invocat în Ez 37:9 („El mi-a zis: „Profeţeşte şi vorbeşte Spiritului! Profeţeşte, fiu al lui Adam, şi zi Spiritului: ‘Aşa vorbeşte Iahwé Dumnezeu: Spiritule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia ca să învie!’”).

„Graţia Domnului Iisus Christos, dragostea lui Dumnezeu şi comuniunea Spiritului Sfânt să fie cu voi toţi!"
(2 Cor 13:14).

Concluzii

Doctrina trinităţii este una dintre multiplele adevăruri paradoxale ale Scripturii. Este adevărul fundamental şi misterul fundamental. Chiar dacă ea transcende raţiunea noastră, ea poate fi înţeleasă în mod suficient, din Scripturi şi acceptată pentru binele experienţei noastre spirituale, şi pentru progresul Bisericii. Biblia afirmă Triunitatea lui Dumnezeu în mod explicit şi implicit.

Din cauză că s-a încercat forţarea limitelor revelaţiei şi ale raţiunii, de-a lungul istoriei, s-au diseminat false modele de înţelegere a Dumnezeirii, care au creat în Biserică divizare şi ostilitate inutile. Atât ortodoxiile, cât şi heterodoxiile au manifestat intoleranţă, chiar şi persecuţie sângeroasă, atunci când au avut destulă putere. Eroarea se disimulează adesea amestecându-se cu doctrinele cele mai corecte, iar un principiu de ortodoxie biblică (doctrina corectă) poate fi întâlnit şi acolo unde nu ne-am aştepta. Trebuie să învăţăm din felul în care ne-a condus Dumnezeu. Faptul că, studiind Biblia, am fost nevoiţi să acceptăm aspecte doctrinale pe care alţii, înainte de noi sau pe lângă noi, le înţelegeau deja corect, ar trebui să ne inspire la mai multă modestie şi mai puţin exclusivism şi tendinţă de demonizare a celor din „Babilon”. Faptul că întreţinerea de suspiciuni şi prejudecăţi, combinate cu metodologii nesatisfăcătoare în cercetarea Bibliei, precum şi neglijarea Spiritului Profetic, sau dispreţuirea surselor exterioare, au întârziat acceptarea unui adevăr biblic, ne inspiră la o reconsiderare şi reevaluare a ceea ce credem. Apariţia curentelor divizive este aproape inevitabilă. Atât neînvăţaţii, cât şi cei mai mari învăţaţi pot greşi. Biserica poate preveni şi vindeca, sub conducerea Spiritului Sfânt, printr-un mai mare credit dat Cuvântului lui Dumnezeu.

Trinitarianismul este în perfectă armonie cu Vechiul şi cu Noul Testament, începând cu formula crezului mozaic şi terminând cu invitaţia înşeptită a Duhului în Apocalipsă. O exegeză atentă a textelor în limbile originale, dar mai ales simpla bunăvoinţă de a combina o atenţie de ucenic, cu înţelepciunea celor „săraci în duh” şi bogaţi în Spirit, ar aduce o împrospătare a spiritualităţii practice a doctrinelor pe care le susţinem. În egalitatea şi subordonarea ierarhic-funcţională a Persoanelor Triunităţii avem un model pentru familie şi Biserică, pentru societate în general. Dumnezeu este Unul şi Trei în acelaşi timp, pentru ca noi, care suntem mulţi, să putem deveni una în Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, a Treia Persoană a Dumnezeirii.

Sursa:www.florinlaiu.com